Podul casei

textul de față e încărcat emoțional și tocmai de aceea, pentru respectul celor duși, aș sugera restrângerea lui într-o formă care să puncteze doar etapele esențiale ale momentului descris.

mi-am permis un joc fără a știrbi din trăiri și stări
evident că autorul poate interveni mult mai mult .

*tata pleca cu noaptea-n cap sâmbăta
pe jos la București după de-ale gurii
eu mă cocoțam în podul casei
și priveam ațintit pe luminator
sosirea lui

nu puteam să-l confund cu nimeni
îl cunoșteam după mers
forma umerilor aduși
și după zâmbetul
misterios din colțul gurii


când îl zăream
strigam în mine de bucurie

venea încărcat cu alimente
îi săream în brațe și-l întrebam dacă
mi-a adus ceva
din buzunarul pieptului scotea
o inimă îmbrăcata-n ciocolată
și-un ,,hopa Mitică’’
îmi placea mult jucăria aceea
pentru că de fiecare dată
cadea în picioare


ultima oară
l-am vazut pe tata
într-o miercuri spre joi
dormea într-o cutie de lemn
se strânsese lume multă
iar mama își ascundea durerea în albul din batistă

de atunci privesc ațintit pe luminator
inima lui.*

poate că nu-i o variantă perfectă, dar am scos unele stări care se repetau fără sens și evident unele repetiții care nu ajută cu nimic.

scuză-mă, prietene, pentru intervenție. am vrut să ajut întru împlinirea ideii lansate.
și totuși, textul merită refăcut.

cu prietenie,
teodor dume,