radun gabor

timpul ți-a canalizat valuri pe fața frunții un copil se joacă cu silabe mumificate ce se zbat odată cu ziua în sarcofagul din tine zi după zi devi atletul campionul de grație al

Dacă aș ști când hățișul drumului mi s-ar desprinde de pe tălpi aș amaneta amintirile rămase pe sub unghii pentru ziua vișinilor neculeși ca firimiturile din carnea mea să

Tiparul împușcă foile cu spații grele, fortifică turnul de fildeș, zgârie porțile Raiului. Bate la ușa lui Dumnezeu... dar nimeni nu-i răspunde toți îngerii șomează, ițele păgâne ale

ne-asmute vidul pe axioma punctelor cardinale cuvântul ecou e mut smuls de pe grumazul unei cești de porțelan ciobite de timp soarbe dintr-o umbră resturi de lumină.

Când buza lutului se va întoarce peste oasele mele înseamnă c-am obosit că sunt mai plin de sensuri și cuvinte cicatrizate în dragostea ta de care nu mă voi lepăda niciodată …

Câteodată mai cobor în pivniță să găsesc cioburile tinereții ce stau rătăcite printre borcanele cu magiun fierte la ,,Bain Marie’’ de tine mamă îmi spuneai că semăn tot mai mult cu

De 30 de primăveri același stilist te tunde în stil clasic sau styling hair când își termina capodopera tu erai atât de cochetă atât de răsfățată și jucăușă te priveai în lumina

Pasărea care nu poate zbura își poartă aripa-n suflet nădăjduind confient la ziua când va spinteca văzduhul.

În ziua în care am învățat să respir ochii mei inocenți au văzut pentru prima oară lumina în frunzele viilor am fost înfășat strugurii se transformaseră în sânge imediat mama mi-a schimbat

Ciudată iarna aceasta debia și-a lăsat urmele unghiilor lăcuite pe geamurile striate ale ochilor mei pământul își târâie brancarda cu frunze intrate în fibrilație ce au ruginit în

Mi-ai legat ochii strâns cu o eșarfă roșie de mătase indispensabilă gâtului tău, număr în gând secundele rămase, fața o am lipită de trunchiul mesteacănului ce-mi umezește amprentele

Pășesc desculț printr-o antecameră rece cu brațele cuprind corpul până când degetele îmi palpează măduva stâlpului osos și albul tavanului care se încăpătînează să-mi spargă surzenia

Stau în centrul pătratului meu și-mi despoi pereții de pantomimice amintiri derulate prin clișeul retinian explozii de culori absorbite de textura pânzei face ca lumina să se descompună

Un tren te va smulge din brațele mele încleștate te sărut dar buzele îmi sunt înțepenite în dinții ceasului din stâlpul peronului în zare văd vîntul uscându-ți lacrima

Nu voi pleca acasă în seara asta stropi mari de ploaie se sparg de asfaltul străzii spălând urme de tăceri și gînduri ancestrale lăsate în grabă de trecători găzduiește-mă la

Îmi ucid ziua până la venirea nopții așteptând lumina rămasă neucisă de tine pentru a o sacrifica amândoi cu o dragoste răzbunătoare.

Umbra mea mă fură am surprins-o noaptea ciuntea bucăți mari de carne din mine și ți le dădea ție pe ascuns în mână avea o coastă smulsă proaspăt din coloana vertebrală atât de rapid

sufletul tău nu are o formă întâmplătoare martoră ți-e apa care îl hrănește și îl multiplică trupul are arhitectura unui vas de lut în (in)existența poetului care urlă la o felie de

Astăzi am să alerg prin tine, să descopăr kilometrii de dragoste pe care îi vom săpa împreună, te voi sculpta, prin oglinzi, încuiată, într-o ușă de povești, mutându-te din odaie în

În toată nebunia asta perfidă sunt sechestrat între două ceasuri ce măsoară desincronizat albul din ochi încăpățînat secundarul de-abia își mai tîrîie umbra prin cadranul învechit și

Vine un timp când totul amuțește în jurul tău lăsând să-ți cadă printre degete timpul o comprimare într-un glob de senzații îngrămădite într-un spațiu atât de mic încât simțurile

Am promis că dacă voi fi liber voi renunța la tacâmurile tale de pește oceanic congelat m-am umplut până peste cap și de ciorba ta afumată din adidași păroși am devenit un revoluționar

Dimineața m-am trezit statuie din cap până-n tăblia patului eu credeam că statuile se fac doar marilor învățați ai lumii pentru aportul lor adus omenirii fierb la rece ideea și mă tot