‘neața viață

poem retoric, in care se imbina dilemele cotidiene cu cele filosofice. Inceputul in forta, prin acel \"eu mă prefac că te trăiesc și tu te prefaci că mi te umpli cu oameni\" foarte sugestiv, deci un fals schimb de activitati zilnice, prin care tu te faci ca traiesti, adica mimezi un zambet profesional, o durere inchipuita sau nu, iar \"viata\" se preface, la randu-i, intr-o persoana sociabila, careia ii place anturajul oamenilor, mimand, aidoma, TRAIRI si senzatii pe care nu le are.
Apoi, schimbul acesta de dialog, da textului un farmec aparte si creaza confuzie cu privire la cine pune intrebarea si cine raspunde. Cosmarul cu icar, care inaltandu-se prea sus, aproape de soare, s-a prabusit in mare, e degeaba, prin acel \" nu era nimeni sa ma vada\" Prabusirea, practic, nu e spectaculoasa, dramatica, completa, nefiind vazuta de nimeni si, de ce nu, comentata.
Restul poemului este o descriere a impresiei avute, descriere in care se deruleaza, ca un film cinematografic franturi dintr-o complexitate de trairi, senzatii si privelisti mai altfel. \" copii care se nasc cu cataracta\" adica cu imposibilitatea de a vedea adevarul, de a vedea dincolo de aparente, \"aceleasi nichelate automate de sentimente\" adica monotonia si blazarea zilnica, in care nu se schimba nimic in firea oamenilor, avnd aceleasi sentimente stocate in inima si pe care le scot in functie de conjunctura, fapt pentru care apasand, sa zicem, tasta ENTER ZAMBET, curgea trairea, autentica sau nu, pe care o aratam la toata lumea.
Jucand acelasi jocuri, practic nevenind cu nimic nou in existenta, nu degeaba ai impresia unei frustrari, cum bine sesizeaza autorul, cand nu mai ai chef nici macar sa injuri, deoarece nu se mai poate schimba nimic, acolo unde \"totul merge așa cum trebuie să meargă
prost
și de la capăt iar și iar\"
Un poem foarte sugestiv cu multe \"mesaje\" adresate noua, tuturor

Uau! Mai rara asa o \"disectie\" pe un text de-al meu. Mi-a facut placere si m-a pus pe ganduri... Iata ca nu sunt extrem de eliptic... Si asta nu e bine :) Multumesc de comentariu si te mai astept.

așadar viață acuși vine seara
și noi jucăm același joc cine dracu’ stabilește regulile
nimeni asta e cel mai frustrant te trezești cu regulile în jurul tău
ca niște gratii și nu știi pe cine să-njuri măcar

ceea ce numesc oamenii destin sunt aceste reguli la care toți parcă contribuie să le sporească. liberul arbitru este volanul de care tragi, pe hățișurile destinului.
Libertatea pe care ți-o dă doar adevărul, cunoașterea , te ridică deasupra regulilor, dincolo de bine și rău, e un altfel de volan al umei mașini cu patru motare, ce încarcă și descarcă sentimente în locuri bine calculate.

îmi place combinația de cotidian cu nedumeririle filosofice, te face să vezi un personaj privind de jos în sus, din condiția limitată spre deschiderea spațiului, dinspre reguli spre libertate.

Cornelia, ca d eobicei... ai simtit si ceva de dincolo de cuvinte.Multumesc...

Radule, oricat de eliptic ai fi tot o sa incerc sa te \"disec\" numai daca nu o sa te superi. Ca iata, m-am \"specializat\" in interpretari ale textelor, si am abondanat ( rusine sa-mi fie) :) contrapoezia. Poate altadata ma prinzi in alta stare si in loc sa te comentez iti voi parodia poema printr-o \"contra\" de-a mea :)
o sa mai trec pe la tine, in masura in care timpul imi va permite

Cu atatea nadufuri de dimineata devreme, fara cafea bauta, cu noaptea pe ultrascurte, mai ca te lasi tentat sa risipesti putin - asa printre degete - de preaplin si amorteala somnoroasa din viata asta adunata in palme, de la automatul nichelat... Sa spui mortii noapte buna si, in schimb, sa iei la rost o minunata dimineata de viata!? Pai Radule, ce iubesti mai mult si cum i-o arati?!

Silvia... Iubirea nu e de ajuns, din pacate... Nici macar cand e impartasita. Iar viata si moartea... Hm, ele nu fac decat sa se joace. Si noi intram in jocul lor, imaginandu-ne ca putem stabili regulile...

domnule herjeu, poemul este functional, coerent si suficient de echilibrat pentru a nu-mi face probleme ca ati avea ceva probleme cu supravietuirea matinala la vederea propriului chip in oglinda
ati pus intrebarea potrivita, la locul potrivit si v-ati raspuns cuviincios, adica ati controlat robinetul de apa rece , la baie, si portofelul cu maruntis si credit cards, in buzunar
probabil ca urmeaza raita prin piata, dupa mere si oftatul metafizic, dupa paradisul pierdut

eu am citit si-am recitit poezia asta si inca nu stiu de unde s-o incep.
mi-a placut icarul pe care nu-l vedea nimeni.
mi-a placut automatul cu sentimentele perfect combinate, iubiri de telenovela, numai bune de aratat lumii.
intrebarile retorice nu-mi plac.
nici gratiile, limitele sau chestiile rotunde pe care sa dai vina.
si mai ales singuratatile in doi.
mi-a placut. mult.
L.

\"eu ma prefac ca te traiesc si tu te prefaci ca mi te umpli de oameni?\". Cu atit vreau eu sa plec din poemul acesta, e lesne de inteles de ce. :) Despre celalte au vorbit altii.
Eu ma spal pe ochi si ma prefac ca ma pornesc.
Emil

Doamna Kronstadt, sa inteleg ca, daca \"poemul\" nu avea functionalitate, era incoerent si dezechilibrat, ati fi putut crede, doamne fereste, ca scriu despre ceva ce stiu?
In alta ordine de idei, eu nu-mi tin portofelul in buzunar, nu-mi plac merele si oftatul meu e orice altceva decat metafizic. Iar ca sa-l pierd, trebuie sa fi avut inainte paradisul.

Lavinia - nici mie nu-mi plac intrebarile retorice. Uneori le punem pentru efectul dramatic, alteori pentru ca nu ne-a mai ramas nimic cu care sa umplem tacerea.
Multumesc de trecere si de cuvinte.

Uneori, chiar si a te spala pe ochi e o forma de a porni... Si chiar si prefacutul primului pas poate fi chiar primul pas... Cine stie?

...ce dracu’ caut eu ...în viața asta/ a mea?

\"ce iubesti mai mult si cum i-o arati?!\' - se referea la cele doua jucatoare - viata si moartea... Cand distingem intre iubire si posesie, dispare incrancenarea, ne curatam de frustrari, intram in joc cu placere, nepartinitori, cu respect, suntem feriti de raspunsul dat de vultur lui Prometeu: \"De ce ficatul?!(...)De aia!\"