Rita Graban

și-afară să-mi miroasă a fân proaspăt cosit o melodie în mașina....timpului fierbinte... visez orașe din vest cu praf și cai case de scândură doar oameni rumegând fire de iarbă și miros

Cum îți place să te …Monetizezi... Interesant…! Începusem ceva și m-ai surprins! exerciții de inocența într-o duminică D/În plutire, îmi spui că mă ințelegi, că nu mă prea înțeleg cu

joci de-a v-ați ascunselea cu veverițele din mine și le ucizi apoi Mă întreb dacă înjumătățirea lasă rest sau dacă partajul dă cu virgulă ca în bancul cu popa Mă scârbește

Postul tău preferat: Le temps qu’il nous reste Și un r rulat de gâtlejul unui chebechez – cum îmi place mie să-i numesc – Freamăt de arămiu peste părul meu în flăcări Și anul din urmă,

- Corina e soția mea - Ti-era sufletul prea plin și, asemenea copiilor, ai pus mâna peste urechi - Peste urechi, poate peste ochi ... peste suflet Azi mi-am achiziționat un ceas era și

mi-ai ucis căprioara, iubite, cum ți-ai ucis mama șuierându-i blestem și ne privim acum ciuntiți de întuneric putreziți de prea-coptul unor nopți albe și atât ai venit înainte-mi pe iarba

în oglindă doar obrazul însingurării ce doare: muntele nevăzut, gheața, primăvara nesosită, acel blestemat entre-deux: cultural, sexual, paradoxal, lingvistico-istorico-vital n-am raportat

O altă femeie are să-ție fie pe pietre umblatul, trăire întru plin are să te învețe mamă-prietenă, iubită-copil îți va fi întru pururi linie-a vieții cercurile ei vor deveni joben pe

Ești cavalerul întârziat al poveștii noastre, dar dă-mi voie să nu fiu de acord cu Pascal și cu teoria lui despre trestii căci, spre deosebire de om, o căprioară vede sigur Arcadia omul se

Îmi rănesc gândurile cu miile de întrebări pe care mi le așez pe umăr și mă îndemn să tac acele tăceri pe care mi le-am reprimat o viață. Între noi doi tăceri și schimonosită viață ce pare să se

Îmi vii și-ți sunt mai mult gând decât frământare de trup îți petreci timpul prin verdele Paris și mă devii crâng plin de viers de primăvară lucrările contractate în noi paragina-o cunosc, ne

în delta-mi întinsă te voi duce și te voi plimba seara baldachin fie-ți-va fiece salcie ce-și cumetrește ramurile cu apă îți voi pune licurici în păr, zână să-mi fie cea care-mi zâmbește Nu

azi am terminat de pictat doi prooroci: și David și Solomon poezia și înțelepciunea Oare mi-s înțelept că-ți spun că vreau toată poezia sau asta mi-i poezia ce-o înțelepsesc doar un mister

La început ne vorbeam din ce în ce mai des flori de gheață pe gânduri îmi dăruiai plicuri goale, timbrate ce ne purtau spre Marea Egee, spre Mecca Și eu căutam, amarnic, formula vindecării de

baladă pentru Adelina și noi, răsfrânți, pe marginea de apă dintre Heaven și Hope… tu petreceai agale amintiri din vremuri apuse treceai sub tăcere cuvintele nespus(e) și eu purtam, ca voal,

în ceruri corvezi și doi bătrâni rupând o pâine repetând sălbatic: „merem la America,merem la America”... în ocne de sare mă-mbrâncesc poate-oi auzi cum te strigă feciorii cer iertare

Prozaică, așteptarea, ca un pietroi, îmi strivește degetele pe litere Dacă rațe negre îmi trec prin gânduri pene ude, nu inseamnă că-s apă? Ce de tropote pe țigla luminată de stelele ce s-au trecut

Nu vorbi așa! îți voi crește poieni în pustie! Viseaz-atunci cum mâna mea te află... În izvor răcoros îți voi scălda pârjolul Și te vei ști o zână-n mintea mea. De mult familie-mi sunt sfinții

între semiotica iubirii și complexul lui Oedip ai tras o linie bietul Dilthey avea dreptate când spunea că doar scrisul semnul poate conduce la înțelegere și cât te căzneai tu aseară să sorbi

fâșii de drum înspre apus miazănoaptea îți poartă eșarfă gândul vin ploi amare înspre tine purtând nerostite cuvinte, refrene-nghițite „c est la vie” un radio anunță stupid și din tenebre de

mă-mpingi spre mine însămi tenebre să desfac coșuri de piept coșmare În vindecare nu cred cum nu crezi tu în suflet în zămislirea Dianei din mare a Atenei din vis a ta dintr-un amerindian

ți-ai călcat limita tipi-ului și nevastă înșelând ai căutat absențe dacă lanuri de maci ai fi călcat în picioare te blestemau păpădiile dacă întinderi de păpădii sărutai te blestema roșeața

un alt trecut prin timpul meu și nici măcar prin viață indieni în tipi-uri brăzdate de-ngheț foc de tabără în coșul pieptului pipe de dor, mocasini de răni făurite prin absențe în lungile

în tâmple păduri și cum valuri anin prezent continuu în ruguri de ieri în vis de fârtați îmi spui că te dor te ascunzi în dosul trăirii și am venit prea târziu sau prea aici plouă,