Petrea Marian Iulian

"Chiar, unde-ai mai rămas, Strâns de lacrima cerului Cu luna tăcută și glas, Frânt de patima vântului?!" "Nu știi?! Am rămas acolo - Acolo. Sub Frunzele de nuc,

"Unde-mi pleci tu, draga mea, Scrisă sub tăcerea nopții, Când să treci, la fel ca vremea, Prinsă-n amintirea morții? Că doar atât, mi-a mai rămas Când 'ți-mpresuram mormântul, Cu vers tăcut

Când mă retrag în lumea mea Cu strunele de harfă rupte, Îmi amintesc cu drag, de ea, Șezând pe stâncile abrupte; Dar privirea-mi cată cerul, Tot sperând ca să-mi

Sărut cu drag, pe muza mea, Cu buze-n flori de nufăr Și frunze prinse-n cufăr, Sub cerul brut, care gemea... A dispărut, prin noaptea grea, Cu lacrimi frânte-n cupe Și vise crunte-mi

"O, tu, muzo! Printre frunze, împletită, Dintre umbre, răsărită, De ce-mi taci tu, adormită? O fi zarea necuprinsă, Cu vreo stea mereu aprinsă, Ori neliniștea, învinsă, De-amăgiri, când cade

"În nescrise jurăminte, Ne-am creat, din unic vers, Aducându-ne aminte Ce-am lăsat, prin univers..." "Precum stelele-nghețate, Luminăm, printre suspine, Visele-n pustietate, S-adunăm

Îmbrățișați, priveam spre lună, Plângând o clipă, în tăcere, Înfricoșați, trăgând din urmă Un susur blând, de mângâiere. Sunt doar eu și muza mea - Dar mi-o simt îndurerată Și cu

Cât de dragă, mi-e făptura De-și tot pleacă, peste mine, Trup ce-mi leagă iarăși gura, De-i îmbracă ritmuri fine!.. Tot și-apasă pieptul moale Cu tristețea-i colosală, Dar nu-mi

Mă aflu sub tainic vis, În noaptea când stelele pier, Căci locul sacru, promis, Fără de mine-i stingher... Nu-i veșnic iad, nici paradis, Pe sub luna-mi, înghețată Și trupu-i de jad,

Stelele sclipeau de zor, Printre sferele astrale Sărutându-mi un izvor, Cu glas rece, fiecare - Parcă-mi suspinau ușor, Dintre dulcea depărtare Ce alină-n noapte, dor, Când le trece la

Între frunze, umbre reci, Cuprind, fără de voie, În morminte, loc de veci - Se sting, de bunăvoie. Nu-i moarte, nici boală, Ori vreun pierdut paradis - Doar o sferă astrală, Ca

Noaptea s-a lăsat deodată Peste nucul fermecat, Unde dorm eu, câteodată, Între frunze, ferecat. Iar sub vise, prind ades Câte-o ramură, să-i spun: "Tainici muze, am ales!"

Îmi las durerea-n umbra ta, Ascultând glasul naturii, Ca să privesc în urma mea Spre chipul blând, al fericirii; Mereu cu harfa aurie, Susur în leagănul iubirii Din care eu, cu

Muza, trup își scaldă iar, În oceanu-i de verdeață, Luna dragă, la hotar, De-i clipește, cu roșeață. Chiar de tace-n susur rece, Steaua nopții, plânge iar, În oceanu-i de

Murgul paște liniștit Printre marea de verdeață Iar amurgul s-a ivit Dintr-a norilor dulceață; Tot acolo, pe câmpie, Vântul prinde cu putere Iarba-n câmp de bătălie Și pământul,

Natura prinde iarăși viață Tremur în vânt, o șoaptă, Privind spre norii ce aleargă Cu murmur, ploaia coaptă, Stârnind memorii, să le spargă. Îmi prind în taină mintea, Cu pânze

Mă trec fiori, sub larma ploii, Când fulger frânge depărtare, Iar între nori, zăream eroii, Cu glas spre veșnica chemare. Am mas lângă viori, în zare, Că urlă copaci amăgitori, Cu

E larmă sub picuri de argint Și clinchete sună prin iarbă, Când farmă pe-alocuri alint, Cochete, din pietre, să soarbă; Iar nori s-aprind, sub tunet greu, Când întristări de vânt

De-o vreme-s singuratic, Ca soarele sihastru Cu dor de vânt primăvăratic, Sub cer de alabastru Din care eu, cu bucurie, Îmi scot un vis prin strune, Cu sunet greu, de armonie, Spre rai

Dintre norii călători, Îmi ating deodată strune, De-mi alint privighetori Și îndată, să se-adune. Veste mare, le-am adus, Susurându-le în vers Fiecare notă-n plus Și iubindu-le

Stau de veghe dimineții Cu un dor neîncetat Să-mi reiau povestea vieții Și de zor, am cercetat... Ochii mi-au zărit, sub umbre, Clipe de-așteptare Ce-au murit și ele,

Din soare fraged, m-am născut, Spre dragostea de viață Și-n nucul umed, am crescut, Cu iedera-n verdeață; Vibrez adesea-n zori de zi Sub glasuri moi de păsărele, Să tot visez că le-aș

Întind cu mâna nori fugari Și prind un soare umed Să-l dau copiilor ștrengari Ce-aleargă pe covorul neted, Ca să privesc în urma mea... Ating în treacăt ramuri reci, Să simt

Un soare dulce se arată În orizontul umed Din care scurg, ca altadată O lacrimă, să cuget... Þin un fir de iarbă-n palmă Și zăresc un univers Din glasul fin, 'nodat în salbă Să-mi