Petrea Marian Iulian

TREBLINKA [ XII ] Moartea cântă, sub firele de iarbă... Și imnul fiarelor, răzbate departe - Sticlesc epoleți, când demonii înșiși, se tem, Tot privind spre valea cea largă,

TREBLINKA [ XI ] Năvod peste lume, își întinde amurgul... Stihii, cu aburi, desface, în geamăt prelung - Cu plumbul din țeavă, sângele din tâmplele mamei Și gustul de moarte

TREBLINKA [ X ] Dar luntrea durerii, nu-i corabia vremii - Și pești de argint, se ascund printre nori; Pământul și Cerul, se amestecă-n spume, Þipând în amurg, cu glas amar de

TREBLINKA [ IX ] Durerea mamei, e ca o luntre, prin nori... Plutește cu paseri, țipând peste punte - Și pânze gingașe, pe frunte, se umflă, Albe ca veșnicii nuferi, cu lacrimi

TREBLINKA [ VIII ] "O, voi!.. Ca oameni, ce sunteți, muriți!.." Șoptește o ceată de îngeri, deodată, Iar crinii se pleacă în vânt, tremurând - Nu-i nimeni, să le curme osânda,

TREBLINKA [ VII ] Amurgul se ascunde cu o mare de umbre... În cer, hiacintul, adoarme prin maci - Și glas, se desprinde din pădurea de crini, Dar se stinge. O mamă îi spune:

TREBLINKA [ VI ] Vântul, jelește. Rupe pecetea tăcerii... Și lacrimi, îngerii scurg, din nuferi de nori - Cerul e martor tăcut. Un amurg, își aprinde, Pe culmea durerii - și-n

TREBLINKA [ V ] Se strânge pământul. Cerul, e singur... Timpul, se scurge, cu nori de argint - Și rupe tăceri, spre îngeri șoptind Să-i picure-n potirul de aur absint.

TREBLINKA [ IV ] Ziua e lungă, în vechiul Cuptor... Și roade în pârg, îmbibate-n mireasmă - Ca o jertfă fugară spre cerul tăcut, Cu suflete, rugi, metanii

TREBLINKA [ III ] Se scutură, Cerul, de îngeri... Și nori înghețați, încovoaie un șlagăr - Cu trenuri oprite, sub sârme ghimpate, Blesteme mocnite cu-amarul din

TREBLINKA [ II ] Timpul, îngheață... Se oprește... și tace. Se amestecă stihiile ororii - Umbre și lumini trecătoare, în paradis, Tablouri divine, sfărâmate

TREBLINKA [ I ] "Bine ați venit la Treblinka!..", Scria cu sânge, Moartea, pe-o cruce - În raiul celor fără de libertate, Demoni, îngeri și oameni, stau la

ALB [ V ] Esențe din decorul alb... Se amestecă, în crinii albi, pe pământ - Și-un suflet alb, plângea, la mormânt... Pasiențe, pe covorul alb... Și vânt schimbau,

ALB [ IV ] E sărbătoare! Totul, e alb... S-au înălbit, roadele pământului - Cu îngeri albi, cu lacrimile vântului; Natura, iar se scaldă în alb... Și norii albi, le

ALB [ III ] Un soare, iar se scaldă-n alb... Și-n basmul alb, dansează norii, - Și din parfumul alb, se desprind zorii, Cu pași de vals, în sunet alb... Orchestra cântă,

ALB [ II ] Până și Cerul, e alb!.. Se prelungește către infinit - Ce frumusețe, de nedefinit!.. Mâini albe, sub izvorul alb... Îngeri albi, se rugau, pe covorul de

ALB [ I ] Lumea... s-a îmbrăcat în alb. S-au stins până și genunile - Fug fantomele albe, minunile... Lacrimi albe, dansau, în alb. În noaptea albă, s-au stins

AMAR [ X ] Doar Cerul mai știe ce ascunde pământul Sub umbre de stârvuri, cu luciu de lună, Sub cruci ruginite și rugi adormite - În noaptea amară, îngeri și demoni,

AMAR [ IX ] Amarul veșnic, al lumii trecătoare, Cu tot ce-i viu și moare, într-o clipă, Ca o lumină, într-un sfeșnic - și dispare!.. Da'n moarte, nu-i nicicând, cumva,

AMAR [ VIII ] Pietre tocite, crapă în foc, să vorbească; Îngeri își pleacă priviri, amărâți, în pământ. Luna amară, sânge prin nori, tot își lasă - Cu ceară, luceferi deplânge,

AMAR [ VII ] Măcar Moartea nu se închină legilor lumii!.. În rest, regi între regi, se înșeală, amarnic - Și robii, cu orbii, când pe cruci țipă corbii, În iad să-i

AMAR [ VI ] Moartea scris-a cu sânge, pe-o cruce Că toate-s sortite din Cer, ca să piară - Cu stele zvârlite sub mantia vremii, Părăsite, amare - iar omul, o

AMAR [ V ] Încă mai țipă copacii, spre cer, disperați... Și îngeri, după cruci, se ascund, nemișcați - Și stele, își frâng. Cu amar, sub pământ, Tot așteptându-i pe cei din lume

AMAR [ IV ] Stârvuri sucite, șad ghemuite... Acolo, în amărăciune. Și plâng - Plâng, sub cerul încins de durere, - Și îngeri... sub razele lunii, se frâng. Amar. Cu