Paul Pietraru

O colecție de spaime, lipite de tine, crescute din tine, perseverente, uneori agresive, în orice caz, de neînlăturat în momentele lor de glorie.
Definiția paranoiei se face prin imagini teribile
„paranoia e o umbră lipită de ceafă,
respiră odată cu tine,
te privește peste umăr
chiar și când ușa e încuiată,
chiar și când camera e goală.”
Spaima ia forme extreme, absurde (întâmplător, am cunoscut o persoană care, în momentele acute ale suferinței, se temea că este urmărită de patroana firmei, prin satelit, cu ajutorul poliției, această angoasă rezolvându-se medicamentos, dar revenind periodic, în timp)
„televizorul complotează cu vecinii,
iar foșnetul perdelei devine probă.

în minte se construiește un tribunal permanent:
martori fără chip,
hârtii inventate”
Spaima obsesivă se hrănește din ea însăși, „din tăceri și priviri furișe”.
În final apare și o soluție care transformă „umbra” într-o „dâră palidă de aer”, destrămându-se ca „fumul care renunță la formă”.
Imagini puternice, surprinzătoare și sugestive conturează un nou portret al atlasului, cu aceeași uimitoare forță.

Mulțumesc sincer pentru lectură, evaluare și corectură, doamnă Ottilia Ardeleanu.

Tocmai am fost pe centura de nord a Craiovei și any nu mai era acolo, fetele mi-au spus că a plecat cu un puști, chiar s-au întrebat cum naiba conduce puștiul jeepul acela alb și năzdrăvan, dar niciuna nu o judeca, toate aveau ochii umezi când mi-au relatat întâmplarea desprinsă parcă din „Pretty woman”, un „Pretty woman” oltenesc, nu, nu e o păcăleală, e doar o dorință, asta a încolțit în inima rămasă mică, prea mică, rămasă la 14 ani, doar o „Pretty woman” poate readuce viața în viețuirea copilei any de după 14 ani. Iubirile neconsumate din liceu au o forță teribilă când se reaprind la maturitate, chiar dacă încalcă norme, conveniențe, principii. Viața din liceu și viața de după sunt din două lumi complet diferite. Reușită încercarea de conectare a celor două lumi, frumos poemul.

Porunca 7 dublu uitată: Să nu preafericiți, fericiților! Fățucă ce trage cu ochiul și scoate limba, complice.

Un instantaneu fotografic neregizat, cum îi șade bine unui instantaneu, un ochi (de fapt doi ochi) perspicace și atent (atenți), care ne semnalează cu o cameră de filmat câteva clipe de viață: răsăritul alungit pe orizontală, „întins la orizont ca untul pe pâine ”, fanta matinală de lumină îmbibată „de nori cât miezul de nucă rupt în jumătăți
pentru fiecare ”,
sub lumină, câmpul cu pomi și păsări în căutarea roadelor uitate, în mașină, un copil trezit prea devreme, care privește cu interes, printre înghițituri,
„trenul de ora șapte cât un bivol care înaintează greu adulmecând umezeala ceții
cu mugete scurte”,
în vreme ce camera surprinde mișcările șoferului la întâlnirea cu obstacolul viu al caprelor albe pe drum, iar toaca acompaniază cu pocnete răsăritul triumfal, deplin, care aduce instantaneu un nou zâmbet într-o nouă zi, în care, dacă știi să privești găsești poezia.
O fotografie clară, cu trei personaje absolut obișnuite, într-o dimineață firească, de toamnă blândă. Tare frumos, de parcă aș fi fost și eu în mașină!

Traducerea în limbaj poetic a unui sindrom greu de pătruns este o performanță cel puțin dublă, dacă nu multiplă. Multiplă deoarece mai întâi trebuie să deslușești corect și clar simptomele, apoi să găsești corespondentul poetic cel mai sugestiv pentru ceva ascuns chiar de conștiința celui aflat în „suferință”. Și da, dumneavoastră, doamnă Keller aveți această abilitate multiplă care într-un final lasă cititorului impresia de familiaritate, convingerea subtilă că lucrurile stau chiar așa, chiar așa vine necazul acesta peste tine. Determinarea preponderent afectivă, imaginea celor două inimi contrastante, una în lumină, într-un aer ca șampania cosmică, cealaltă în abis, lumea micșorându-se până încape într-un nasture spart, această dualitate „trăită” chiar fără a fi un diagnostic, apropie expresiile puternice care înalță înaltul degradând umilul – incendierea păunului, melc cu carapacea spartă. Totuși, între cele două lumi există o legătură fragilă, căci ce este mai fragil decât
„ un pod de sticlă subțire,
care scârțâie la fiecare respirație.
pe el se trece cu ochii închiși,
ținându-se de balustrade făcute din nori zdrențuiți.
uneori cade, alteori plutește,
iar alteori rămâne nemișcat,
privește apa care mușcă din cer,
și învăță să respire în două limbi”.
În cele din urmă, manifestarea fiind una ciclică precum întreaga lume, un echilibru dătător de bine își face loc, vibrațiile înalte relativizând totul.
Cu aceeași uimire am asimilat și această pagină a atlasului uimitor și inedit.

Mai întâi se rostește o axiomă:
„anxietatea nu vine din lume -
lumea doar se apropie prea tare”,
apoi lucrurile încep să fie altceva decât până acum,
„ stai jos, scaunul devine margine,
respiri și aerul are colți - ”,
neliniștea se revarsă în panică
„inima, mic toboșar epileptic,
bate cu bețe de paradă în pieptul gol
plămânii gustă sarea din nimic”,
iar după ce toate turnurile s-au prăbușit, cutremurul își retrage valurile stingându-se încet,
„rămâne oboseala aceea umedă,
cu miros de metal ars,
o pătură care apasă umerii,
o liniște grea, ca după bombardament”,
funcțiile vitale se refac în tăcere, până aproape unde au fost, în aceeași lume perfectă, indiferentă și rece, care știe și așteaptă oricând reluarea exercițiului cu toate forțele corpului mai bătrân și mai secătuit cu o zbatere.
Cred că este unic acest atlas, atât prin conținut cât și prin formă. Uimitor!

Altfel spus, (mai prozaic)
când ești singur, ai în casă un Mitzi, plictisit și bătrân, care împarte plictiseala cu tine – stăpânul sau stăpâna, în fiecare dintre zilele banale, uniforme, care încep invariabil cu alarma telefonului. Gesturi comune, repetitive, dezbrăcat-îmbrăcat, spălat, studiat în oglindă, evaluare matinală cotidiană, declanșarea unui lanț de suferințe suportabile dar corozive, năvala mai mult sau mai puțin agresivă a amintirilor din zilele trecute su din anii trecuți, însoțite, ordonate, poate selectate automat de mișcările lente de mângâiere a firelor de păr, primele care trădează timpul, te trădează, făcând loc reginei simțămintelor – lehamitea.
„ schimonoseala clipelor când te doare și duci fără vină sacul neplăcerilor la un tomberon fără să-l ridice vreodată cineva
pentru că de lucrurile interioare de însingurări monotonii tristeți și alte forme de suferință nu te poți ocupa decât tu
grimasa adormită din fața oglinzii de la baie denunță anii intrați cu forța în oase în carne în șanțurile formate de la prea mult plâns ori poate vreun hohot de râs datorat verbului a avea ”
Un tablou amplu, de un realism crud, de fapt o succesiune de tablouri-instantanee cunoscute, dar împinse undeva la marginea conștiinței de o criză afectivă încăpățânată și tenace. Împotriva lehamintei și a procrastinării dominante, mergi aproape zilnic să „socializezi”, condiție pentru a-ți câștiga dreptul de a trăi, care nu este un dat ci o obligație.
Impresionant acest poem, chiar dacă, la o primă lectură, poate părea banal! Spun asta ca unul care a analizat mult acest „sindrom” al singurătății, procrastinării, câteva dintre personajele mele încercând să reflecte tocmai aceste personalități.

Fericită această femeie, care știe să citească aerul din preajma poeților.
Fericită această femeie, care răscolește poeziile orașelor părăsite.
Fericită această femeie, care, obosită de atâta poezie, deslușește sensurile în titluri,
asta, doar dacă și scriitorul, obosit de prea multă poezie, ascunde sensul acolo, restul fiind plictiseală.
Fericită această femeie, care găsește un vers bun, dătător de liniște și vindecare.
Fericită această femeie, vie dimineața în fiecare frază, între cuvintele gândite măcar, în fiecare și împreună cu fiecare tăcere.
Fericită această femeie, care are o mie de cuvinte în fiecare gând și câte un gând în fiecare bătaie a pleoapelor.

Gramatica înstrăinării („gramatica Keller”) face conexiuni (surprinzătoare) ortografice, de intonație, de comunicare non verbală cu limbajul metaforelor, descoperind semnificații inedite:
- Tăcerile ca dialect sunt de fapt frângeri repetate ale propoziților în gât.
- O mică ezitare, ca o virgulă, este de fapt „ o rană învelită în dorință”.
- O vocală nerostită (sau nerăstită) opreștc iarna din drumul firesc.
- Conviețuirea acrobaților singurătății răcește simțurile, salvându-se, inutil, doar regretele și visarea.
Ineditul abordării face (pentru mine) dificil și comentariul, chiar dacă poezia oferă unicitate și originalitate în stil propriu autoarei.
PS – Nu pot eu comenta cât puteți dumneavoastră să scrieți.

Câtă vreme adevărul surprins în textul dumneavoastră se manifestă pe alocuri, dar nu a devenit universal, încă, e bine. Deși aparent invaziv, să sperăm că nu va prolifera. Subtilă abordarea, excelentă realizarea!

Inepuizabilă fântâna dumneavoastră de cuvinte aranjate frumos, ca păpușile fetiței mele când le făcea poze, schimbându-le rochițele de mâna ei făcute. Am pășit alături , o vreme privindu-vă doar (memoria mea timpurie s-a mai șters, eu fiind mai vechi, iar transferul într-o memorie artificială, inventată, nu se face când e vorba de mama.
La un moment dat v-am ajuns din urmă, sau poate v-am așteptat, eu, așa cum am spus fiind mai vechi, amintirile mele amestecându-se cu ale dumneavoastră, dar și cu ale tuturor fiicelor-mame, sau mamelor-fiice, până la sosire, sosirea mea alături de mama s-a încheiat destul de curând (eu fiind mai vechi), la propriu am sosit împreună, doar că ea, mama, s-a oprit, luând-o pe alt drum. Și așa cum spuneți,
(„acum îi port numele în somn
iar chipul în sângele meu,
ca pe o icoană de carne.
din când în când
mă uit la cer și o văd -
nu între stele,
ci în tăcerea ce le ține împreună,
în respirația dintre două bătăi de inimă,
acolo unde Dumnezeu se odihnește o clipă
după ce rostește cuvântul mamă.”)
privesc mereu în urmă, în tăcere, aceeași tăcere care ne însoțea, poate prea mult, pe drum.
Deloc surprinzător, un poem minunat!

Vă mulțumesc de 100 de ori, povara mea sporește, steluța este o apăsare nouă, dar lumea fiind aceeași, ar trebui doar să rămân eu însumi, până la capăt. Ochi să ai să vezi, minte să înțelegi, inimă să suferi, noroc să te bucuri, plus șansa unor întâlniri alese. Restul este doar nevoia de a scrie. Cu prețuire, gânduri bune.

Câtă iubire am găsit în acest poem! Dublă iubire, PreaIubitul și iubitul, El și el, amestec de ritualuri cu îndeletniciri, de gesturi comune cu gesturi duminicești, de fapt o singură mare iubire, Viața, cu toate ale ei. Dorurile destăinuite și tăinuite în fântânile din răscrucile drumurilor pier în zorii duminicii - a câta, după, Întâlnirii fiindu-i de ajuns să se întâmple doar o cană plină până-n inimă cu Dumnezeu. Încep să iubesc poezia tot mai mult. Tare frumos!

Există cifre, sau numere magice. Trei (3, III) este așa ceva.
I. Ce are de-a face o idee cu lumina, de ce moare ea la venirea zorilor, dacă nu pornește și din inimă? Între suflet și gândul contabil nu poate fi vreo legătură! Sau, poate?
II. Măsurată pe direcția liniei orizontului, nicio inimă nu are cum să fie simetrică, atâta vreme cât inima este legată sus, de cer , jos, de Pământ. Doar o măsură verticală, poate cu un fir cu plumb, dovedește simetria inimilor, cel puțin în abecedarul copilăriei.
III. Pajiștea verde, dintotdeauna și mereu, în care se petrec faptele tuturor, ale noastre și ale Apostolilor, deopotrivă, este cea mai înțelegătoare zonă imaginată de neimaginat a universului, locul în care sufletul poate lua forma unei inimi, la fel cum inima se poate volatiliza atât de mult încât să devină insesizabilă pentru vreun cântar omenesc, iar când sufletul se înghesuie într-o inimă, tot aici, se naște poezia, la fel ca acest poem al dumneavoastră, doamnă Erika Eugenia Keller.

Cine te-a creat pe tine, poemule dragă, parcă m-a-ntrebat pe mine de viața-ntreagă. Scurtă călătorie, sper dreaptă, cu picioarele pe pământ, pe „Drumul poemului”, printre îndoieli și întrebări:

Este esențial, pentru o fărâmă cât de mică de echilibru, să nu-ți învinovățești demonii, dar să-i numești - spune cea mai simplă regulă a psihologului (terapeut), sau prieten, altfel spus, tu cu deciziile tale ești singurul vinovat pentru tot ce nu merge în viața ta.
I. Doamne cum mă cunoști, dragă creatorule (Nu Creator), dar te-ntreb: - Sufletul (cu erorile lui volatile) este deasupra foii de calc, respectând primordialitatea spiritului? Păcatele sunt mai grele decât Păcatul? Mersul pe apă, în vis, duminica, se pune?
II. Trădarea genunchilor de carnea uitucă și îmbălsămată (îmbălsămabilă) se repetă vinovat la fiecare apus cu lună nouă, chiar mai des.
III. Cel mai grav este să te trădeze chiar ea, umbra, refuzând să te mai vegheze smerită și foarte aproape, când întruparea ei din lumină este imposibilă din pricina întunericului care te împresoară.
IV. Negocierea finală te găsește captiv în pacea pelerinului, prea întristat ca să te crezi abandonat.
O călătorie interesantă întru aducere aminte.

De înțeles neînțelegerea dumneavoastră, n-am ce să iert, al doilea comentariu l-am scris sub impresia textului dumneavoastră anterior, în care, elegantele exprimări „o metaforă a ordinii interioare , adica un loc unde emoția se disciplinează pentru a putea exista”, „ci mai degrabă să-i urmăresc respirația atunci când trece prin structuri, prin unghiuri, prin geometria unui echilibru fragil, „nevoia de a găsi liniștea în formă și libertatea în proporție , adica m-am gandit la o încercare de a desena emoția fără s-o pierd” mi-au stârnit exact această exclamație, „destul de sofisticată”, simțind, și nu mi-e greu să o spun, că îmi scapă ceva. Asta-i tot și nimic nu schimbă frumusețea aforismelor dumneavoastră.

Destul de sofisticată și aproape accesibilă, pentru mine, toată această această poveste. Dacă aș putea, aș însoți observația cu o fățucă zâmbitoare și una cu umerii ridicați. Surprinzătoare poveste!

Părându-mi-se, după prima lectură, la un nivel înalt de abstractizare, mi-am spus că nu-i de mine, apoi, după încă vreo patru treceri, parcă, parcă... Așa că, mai întâi m-am informat în ceea ce privește „Bauhaus”, despre care nu știam nimic. Înțelegând că nu este doar un simplu concept, ci un întreg sistem, o lume de fapt, am înțeles (sper) Ce ați făcut. Ce nu am înțeles încă, pe deplin, este de unde dorința de a îmbrăca în veșminte poetice, da poetice, că ce altceva sunt cele 38 de aforisme-definiții-cugetări-sugestii-postulate-teoreme, o lume din alte sfere ale cunoașterii și simțirii. Într-o vreme, am înțeles, cumva și asta: orice sistem de sine stătător, din oricare zonă a activității umane, cu cât include o mai mare bogăție de elemente specifice, cu atât ascunde mai multe elemente poetice, care permit, în principiu, elaborarea unui sistem poetic echivalent sistemului „tehnic”, să spunem. Așa cum filozofii creează concepte înlănțuite în sisteme filozofice, tot așa și poeții, dar numai cei cu asemenea capacități de „conceptualizare poetică”, pot transforma lumea reală într-o lume superioară a „definițiilor” poetice.
Dumneavoastră, doamnă Erika_Eugenia_Keller ați reușit cu prisosință această „magie” de a scoate poezia din linii, forme, unghiuri, simetrii, colțuri sau rotunjimi, proporții, pe care le duceți într-un mod miraculos, surprinzător, într-o lume originală, plină de definiții uimitor-încântătoare, pline de poezie:
„inima e un compas care învață să greșească frumos”, „Între două linii paralele se ascunde o rugăciune neterminată”, „Minimalismul e tandrețea care a învățat disciplina”, „Orice unghi ascunde un dor de rotunjime”, „Când formele iubesc, devin spirale”, „Fiecare colț poartă amintirea minții care a vrut să rotunjească lumea”, „Armonia e doar un acord între două imperfecțiuni care s-au recunoscut”, „În fiecare plan există un dor care nu a fost construit până la capăt”
fiind doar câteva, după care mergeți mai departe definind chiar Bauhausul - „Bauhaus nu e o estetică, ci o respirație cu muchii”, „ În estetica Bauhaus, arta începe acolo unde echilibrul cedează”, „Bauhausul interior: unde emoțiile se învață să stea drepte”, „Perfecțiunea Bauhaus e un zid care a uitat să plângă”, „Bauhausul nu înseamnă formă, ci felul în care respiri în interiorul ei”
apoi chiar poezia - „ Când arhitectura visează, pereții devin poezie”, „Între estetic și viu există un spațiu alb: acolo locuiește poezia”, „Frumusețea începe acolo unde structura se teme să se prăbușească”.
Știți care este cea mai bună veste? Abia după cele câteva lecturi și scrierea acestui text am înțeles ce semnifică, cu adevărat, Bauhaus.
O uimire, totuși, persistă: Cum v-a venit gândul să scrieți aceste Aforisme Bauhaus?, dar bine că ați făcut-o!

Pentru mine este tot mai clar: aveți activată superior glanda pineală, implicit al treilea ochi, vedeți lumea îndeobște ascunsă ochilor normali, o realitate paralelă, fascinantă, în care adevărul sparge oglinzile, pulverizând cerul în n dimensiuni,
(„cuiele rețin vocile,
prizele poartă curentul tăcerilor”).
Întreg universul domestic se supune analizei celui de-al șaselea simț,
(între o farfurie spălată
și o supă tăcută,
există un fir subțire -
lumina aceea mică
pe care nici frigiderul n-o poate înghiți),
analiza dobândind, pe rând, o dimensiune cosmică, în care galaxiile personale duc o luptă intensă supervizată de o supernovă a iertării,
(uneori, ne ciocnim orbită de orbită,
și galaxiile personale se șterg una pe alta.
apoi, o tăcere albă -
o supernovă de iertare -
ne reașază în traiectorie),
una vegetală,
(rădăcinile noastre se caută în somn),
una tehnologică,
una instinctuală,
„sub blană, pulsul e comun.
ne lingem rănile
și uităm cine a mușcat primul.”,
familia fiind
„un continent scufundat ”,
iar „iertarea e o hartă veche”,
ce duce uneori la rătăcire.
Uimitor amestecul de rigoare tehnică, clasificare rece cu acțiuni și cuvinte menite a îmblânzi universul
(„clei de tandrețe, șurub de speranță,
ulei de compromis.
uneori motorul tăcerii se gripează,
dar mâinile nu se opresc din reparat
dragostea e un atelier
unde timpul nu se facturează. ”)
Ce poezie frumoasă, ce desfătare vizuală!