Paul Pietraru

este exact genul de poezie pe care îl iubesc cel mai mult, și, chiar dacă sunt, cred, prozator, îmi permit din când în când câte un comentariu, fără mari pretenții și teoretizări, doar câteva vorbe spuse cu inima. Tema, generoasă și larg răspândită, a unei iubiri inegale, social vorbind, prinde viață într-un mod magic în doi copii (care sunt mult mai mult decât doi copii), ea dorindu-și să se înalțe, el temându-se să dorească, scenariul de vendetă siciliană din cinematografia italiană a anilor cincizeci, sfârșind tragic, ireversibil tragic, într-o cenușă antică peste un Pompei umanizat și actual. Farmecul poveștii se stinge brusc în agresivitatea actului incendierii, reînviind miraculos în ultima strofă:
„I-am implorat să te ierte,
să nu cheme poliția.
Spun că m-au iertat și pe mine.
Dar eu văd că nu,
când tușesc cenușă.”
Tare frumos!

O poezie clară, cu metafore limpezi, o scurtă incursiune pe terenul istoriei, un dialog între generații privind o temă gravă, periculoasă, de neocolit. Frumos, util și necesar. Am citit cu emoție, ușoară mânie și înfrigurare.

În primul rând este despre solidaritatea umană, chiar dacă, sau mai ales că, oamenii fugeau din calea răului, reacția învățătoarei la necazul părinților creștini este una aproape biblică. Mai este și despre participarea la împărțirea norocului în lume, între oameni, aici textul funcționând și ca o pildă, o pildă care duce norocul de la om bun la om bun, chiar dacă acarul era „Pișta”, într-o lume în care honvezii și contele Havady făceau legea. Altfel spus, „Dar din dar se face rai”, toată lumea cu suflet bun are noroc, chiar și eu, așa cum sunt, am avut noroc când am decis să citesc acest frumos și „bogat” text, care mi-a dat o stare de bine. Mulțam și spor în toate!

este acest poem, un portret care extrage esențele, punându-le în lumină, precum portretele lui Rembrandt, dezvăluind o tipologie bine conturată, în „culori” puține, culminând cu „ai amputat mereu durerea înainte să crească
emoțiile s-au strâns în tine - valize fără gară”. Un poem-portret, dovadă a faptului că, dacă știi să privești și stăpânești calea ochi-creier-inimă- cuvânt, găsești poezia oriunde în jurul tău. Felicitări, Ana.

Mulțumesc frumos pentru lectură și pentru cuvinte, sărbători liniștite!

Mulțumesc pentru lectură și popas, Erika Eugenia Keller.
Prima parte a primului volum (Vieți paralele), din romanul în două volume „Nefericiților nu le e frică de moarte” volum pe care eu l-am numit uneori „Experiment”, a fost scrisă prin transformarea unor nesfârșite elemente de dialog on line, în pagini originale, cred, ale unui roman inedit, la acea vreme, adică acum zece ani. Dar, doar această primă parte este scrisă în acest fel, partea a doua a primului volum, precum și volumul II - „Păzitoarea Vezuviului” - revenind în matca narațiunii obișnuite, cu dezvoltarea poveștii pe orizontală și apariția unor personaje noi, fiecare cu o poveste inserată în context. Încă o dată, mulțumiri.

Un poem al inocenței „pe cale de dispariție” prigonită și silită a se camufla, a improviza. Gesturile firești ale copilăriei primesc încărcătură apocaliptică, obiectele cele mai banale dintr-o lume anterioară emițând semnale stranii cu semnificații adaptate. Cerul cade pe fragmente, tăcerea se adună din bucăți, strada „e o rană lată”, clădirile culcate „ca niște animale obosite” veghează copilăria „cu genunchii juliți de istorie”. Vina nu-i atinge decât pe adulți, dar murdăria nu iartă nici copilăria. „Lumina nu mai încălzește, doar arată”. Păpușile fetițelor (care se mai pot juca) sunt „improvizate din resturi de lume”, dar, chiar și așa,
„copilăria nu dispare,
ci se strânge,
se face mică, densă,
un punct dureros
care încape într-un piept
și bate mai departe
fără să ceară voie”.
Un poem dens, care adună parcă tot ce realitatea pulverizează, un poem trist ca un strigăt al disperării.

Din respect și prețuire pentru dumneavoastră, doamnă Ottilia Ardeleanu, dar și pentru cititori, cred că sunt necesare câteva precizări (clarificări), pe care le voi face în cele ce urmează.
În acest text, dar și în altele, anterioare, apare un dialog fragmentat, aparent incoerent, acest lucru fiind generat de faptul că, în prima parte a romanului, dialogul se poartă on line, uneori la intervale de timp, ceea ce, mai ales la o lectură pe bucăți a romanului, produce impresia de incoerență. O lectură continuă a cărții ar anula această impresie, generând o percepție corectă.
Aparenta neglijență în redactare (diacritice, semne de punctuație, pentru care îmi cer scuze) se face simțită din cauza faptului că nu dețin copia manuscrisului pe care am dat „bun de tipar”, corectată la editură, ci o copie anterioară. Voi încerca să fiu mai atent la transcriere.În ce privește supărarea mea la observațiile dumneavoastră sau ale altui cititor, nicio șansă! Cum să mă supăr când sunt îndreptățite, dimpotrivă, voi încerca să le răspund cum m-oi pricepe mai bine. Cu mulțumirile cuvenite, vă doresc spor în toate!

subtil, cu tentă absurdă, suficient să râzi de unul singur, citind, este prezent peste tot (în text, evident). Parcă ești în Fierbinți, acceptând și așteptând dialogul Giani-Dorel-Bobiță, plus alții cu chef de muncă. Excelent textul, poate inspira un episod din film. Celentano, fii pe fază!

de certitudini oneste
de fapte mărunte dar bune
de zile fără griji
de bucurii previzibile
de îngândurări înaripate și albastre
Când simți mereu că toate acestea le-ai pierdut, vine o vreme când răbufnești, strigi, dar foarte scurt, retrăgându-te, speriată, în grijile tale.
Așa am simțit acest poem.

este acest text, generos și cald, blând ca o noapte de Înviere, când luminile își plimbă credincioșii pe lângă biserici și spre case, arătându-le calea, adevărul și viața. Scris sub semnul numărului magic zece, zece „strofe” inegale ca dimensiuni, dar egale prin mesaj, prin promisiuni înalte. Da, acest text este aproape un poem.

Sănătate și voie bună, Ana! Cred că valoarea „Prezența poeziei în sânge” ți-a crescut deja după evadare. Doamne ajută!

Un poem destăinuire, „test grilă pentru definirea poetului”, eventual identificarea poeziei. De fapt și prozatorii se pot identifica cu ajutorul acestui test/text.
Scriam undeva, cândva:
***Cel care scrie vede mai departe, vede ceva în plus, înţelege mai mult şi mai multe, spune, celor neînţelese, pe nume.
Cel care citeşte vrea să ştie ceva în plus, să înţeleagă "totul", să desluşească neînţelesul.
De ce mi-aş dori să înteleg lumea largă, înainte de a înţelege lumea de lângă mine? Caut cu înfrigurare cărţile scriitorilor locali, le descopăr cu emoţie pe cele ale "contemporanilor" mei din această vatră şi din această limbă minunată, greu încercată. Viaţa cititorului se amestecă cu cea a scriitorului, cel mai bine, când rădăcinile cuvintelor pornesc din acelaşi pământ. Sunt trăitor în lume, dar ziditor în ţară.
Şi mai e ceva... ***

Un poem scurt, sec, sărac, dar cum ar putea fi altfel un poem al momentelor de cumpănă, al suferințelor, poate al spaimei, un poem dovadă că, cine prezintă în tabloul sangvin rubrica „prezența poeziei în sânge” o va găsi, oriunde pașii îi vor duce trupul, mintea și inima. Binevenită, reală și firească bucuria finală a părăsirii salonului 8!

Un basm frumos, din păcate prea scurt, magia lui destrămându-se în morala din final. Oricum, mereu am spus că este mai greu să scrii proză scurtă, decât roman, de exemplu, cu atât mai mult proză foarte scurtă. Magia primei părți continuată și în finalul moralizator ar fi sporit infinit farmecul textului. Probabil morala îmbracă greu haine magice. Textul mi-a plăcut, voi reveni cu lectură la postările Cozetei

Da, așa este doamnă Erika Eugenia Keller, de aici și subtitlul „Vieți paralele” și aici pândește pericolul internetului, virtualul generând tot mai multe ieșiri de sub control. Când am scris cartea, încă nu erau atât de dezastruoase influențele virtualului asupra realității. Recunoștință și plecăciune pentru popas.

Mulțumesc tare mult și frumos pentru deslușirea corectă și precisă, iar în legătură cu prescurtarea, Maria este un personaj speriat în aceeași măsură de moarte și de viață, scrisorile ei on line fiind grăbite, trimise sub imperiul groazei că cineva, altcineva decât destinatarul, ar putea să le citească, spaima aceasta generând prescurtările, dar și alte elemente care, în accepțiunea autorului ilustrează această angoasă. De obicei își scrie textele noaptea, dimineața trăindu-și regretele de a fi făcut-o.
Recunoștință și plecăciune, doamnă Ottilia Ardeleanu.

Când am înțeles că libertatea nu este un dat, decât la nivel declarativ, eram deja un adult blazat, apoi am început să pricep că toate cărțile mint și libertatea este mai mult o stare decât un fapt și cel mai ușor pierzi libertatea interioară, zburdălnicia aceea fără griji și necazuri, apoi au venit peste mine întrebările, iar când îndoielile mușcă din tine, e semnul alunecării spre tăcere, dar cel mai brutal te trezești din libertate când se ridică cineva căruia îi place să rupă viața în fâșii fără vreun motiv adevărat, probabil la fel ca Libertatea, și lupta împotriva ei este o boală, dar sunt boli și boli, boala sfâșietorului este o agonie, pe când boala tămăduitorului este o zbatere nobilă, aproape romantică, tragică și concretă, dar cu un înalt grad de romantism, căci ce altceva decât niște romantici sunt cei care, cu migală și perseverență, cârpesc libertatea zi de zi, însăilând cu răbdare bucăți cu sens, o față, o mânecă, un buzunar secret dintr-o libertate care nu se mai poate întregi, de parcă o haită de câini trag de ea smulgând bucăți după pofta fiecăruia. De obicei libertatea se coase cu sânge, sau, în orice caz, cu suferință, umilință și destrămare a tot ce ținea la un loc toate fragmentele acelei stări de lucruri, altădată normale.
E un strigăt în acest poem, un strigăt deznădăjduit, romantic, cum spuneam, un strigăt al fiecăruia și al tuturor, până la identificare.

Stimată doamnă Erika Eugenia Keller,
Intensitatea acestui text final, trăit la intensitatea la care, întotdeauna, îmi trăiesc textele, îmi însoțesc personajele, mi-a produs daune sănătății. În rest, Letiția a plecat, probabil Iona s-a dus și el după ea, eu am supraviețuit și totul merge mai departe, sau, cum zicea Albert Camus, „Totul e bine”. Mulțumesc domniei voastre pentru însoțire și atenție.

chică