Joacă însângerată

o radiografie expresivă a lumii în care trăim, ca o resemnare forțată.
Totuși, mai am o urmă de speranță că ne vom trezi și ne vom duce către ceea ce contează, către mișcare și ”mișcarea încă înseamnă viață”.

Îmi place mult poemul! M-a dus cu gândul la frumoasa mea copilărie.

Un poem al inocenței „pe cale de dispariție” prigonită și silită a se camufla, a improviza. Gesturile firești ale copilăriei primesc încărcătură apocaliptică, obiectele cele mai banale dintr-o lume anterioară emițând semnale stranii cu semnificații adaptate. Cerul cade pe fragmente, tăcerea se adună din bucăți, strada „e o rană lată”, clădirile culcate „ca niște animale obosite” veghează copilăria „cu genunchii juliți de istorie”. Vina nu-i atinge decât pe adulți, dar murdăria nu iartă nici copilăria. „Lumina nu mai încălzește, doar arată”. Păpușile fetițelor (care se mai pot juca) sunt „improvizate din resturi de lume”, dar, chiar și așa,
„copilăria nu dispare,
ci se strânge,
se face mică, densă,
un punct dureros
care încape într-un piept
și bate mai departe
fără să ceară voie”.
Un poem dens, care adună parcă tot ce realitatea pulverizează, un poem trist ca un strigăt al disperării.