A pus mâna pe inimă și a văzut

A fost odată o fată care credea că lumina e mereu în altă parte. Mai întâi a alergat după ea în temple cu tămâie și clopote, apoi în cărți groase scrise de oameni cu priviri adânci, apoi în retrageri unde se tăcea săptămâni întregi, apoi în cristale, mantre, poziții ale corpului și respirații numărate. În fiecare loc găsea o scânteie, o bucurie scurtă, și pleca mai departe, cu rucsacul plin de candele noi. Ani la rând a umblat așa, cu mâinile pline de luminări aprinse de alții. Le ținea aproape de piept ca să nu se stingă, le apăra de vânt, le număra în fiecare seară să fie sigură că mai are destulă lumină până dimineață. Într-o noapte, obosită, s-a așezat pe un deal și a vrut să-și aprindă iar candela cea mai nouă, cea pe care i-o dăduse ultimul maestru. A scos-o din rucsac… și a observat că nu mai avea chibrituri. Niciunul. Toate luminile ei, mari și mici, depindeau de focul pe care îl primea mereu de la altcineva. Atunci a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată: a lăsat candela jos și și-a pus palmele goale pe piept, peste locul unde bătea inima. Era întuneric peste tot. Dar acolo, sub palmă, simțea o căldură ciudată, constantă, care nu cerea chibrit și nu se stingea niciodată. A stat așa mult timp. Și, încet-încet, a înțeles că nu era întuneric în jurul ei. Era doar obiceiul de a privi mereu în altă parte. Când și-a ridicat privirea, dealul, copacii, cerul întreg erau scăldate într-o lumină blândă, lină, care nu venea de la candelele din rucsac. Venea dinăuntrul ei și se revărsa afară fără să ceară voie, fără ritual, fără maestru. A zâmbit. A lăsat toate candelele acolo, pe iarbă, ca pe niște jucării frumoase ale copilăriei. Apoi s-a ridicat și a pornit mai departe, desculță, cu mâinile goale și inima plină. De atunci merge doar cu lumina pe care o poartă deja în piept. Uneori mai vede oameni alergând cu rucsacuri grele, căutând chibrituri. Le zâmbește doar, fără să le spună nimic. Știe că într-o zi vor obosi și ei și vor pune mâna pe inimă. Iar în clipa aceea își vor aminti că niciodată nu au fost în întuneric. Doar învățaseră să-și țină ochii închiși când priveau spre ei înșiși.