Plesca Adriana Doina

Într-un sat uitat de lume, la poalele unui munte pe care nimeni nu-l mai urca de o sută de ani, trăia o fată pe nume Lira. Avea părul negru ca noaptea fără lună și ochii de culoarea cerului chiar

Într-un ținut fără timp, unde stelele nu cad, ci se topesc încet în negura nopții, exista un râu larg numit Entropia. Apa lui era rece și grea, plină de cioburi de sticlă, frunze rupte, ceasuri

Iubindu-te pe tine, se-oprește lumea-n loc, Și tot ce pare umbră devine iarăși foc, Din tăceri se naște cântec, din pași, o melodie, Și-n suflet mi se-ntinde o dulce veșnicie. Ești dorul

În aer plutesc scântei de bucurie, Iar inima-mi dansează printre flori, Se naște-un zbor de versuri și magie, Ce curge lin, în șoapte și culori. Pe cerul minții tremură lumină, Iar gândul

Îmbrățișează-mă, tăcut, cu zorii, Când lumea doarme-n boabe de cristal, Și lasă-mi fruntea-n cântecul ninsorii Ce curge lin pe tâmpla ta, domol, egal. Îmbrățișează-mă cu glasul serii, Când

Într-un regat îndepărtat, trăia o oglindă fermecată. Dar spre deosebire de celelalte oglinzi, ea nu reflecta doar formele lucrurilor, ci și simțirea lor. La început, oglinda nu înțelegea acest

Într-un oraș ca oricare altul, o femeie își bea cafeaua într-o dimineață obișnuită. Străzile păreau la fel, oamenii la fel de grăbiți, dar ceva, undeva, nu mai era la fel. Nu știa să spună ce.

„Trăitorul și scriitorul” El scria. Ea trăia. El vedea lumea prin litere, ea prin respirații. El căuta sensul, ea îl simțea. Când ea plângea, el învăța cum se scrie ploaia. Când el tăcea, ea

Toamna asta Toamna asta plânge-n ramuri goale, Cu lumini ce mor încet în vii, Frunza-i scrisă-n slove autumnale, Ca o filă arsă in chinovii. Vântul suflă versuri în tăcere, Pe ogoare se

În clipa asta ne-am pierdut, Nici înainte, nici trecut, Doar pulsul blând al nemuririi, O rază prinsă-n zborul firii. Timpul s-a șters, nu mai există, Doar noi, un vis ce-n cer persistă, Un

Am lăsat pământul încet să dispară, N-am mai privit înapoi, nicio ocară, M-am rupt de zgomot, de lumi, de hotare, M-am desfăcut în particule clare. M-a prins un vânt cosmic, un suflu

Prin bezna lumii, am pășit în ceață, Crezând că sus, dincolo de viață, Se află cheia, se află cerul, Dar tot ce-am găsit a fost misterul. Am urcat pe stânci de umbre și gânduri, Mi-am

Adevărul stă gol, fără chip, fără nume, Dar cine l-ar vrea fără vise și glume? Căci prea crud arde și prea rece sfâșie, Așa că-l îmbrăcăm în mătase târzie. Îl punem în șoapte, în umbre

În zori de gând, când omul crede că voiește, E doar un fir de lut ce-n sânge se rotește, Căci poftele ce-l cheamă nu-s ale lui deloc, Ci foamea vechii fiare ce-l prinde iar în joc. Când

În pânza neagră-a unui vis uitat, Se țese iar un cer delimitat, Și-n umbre moi, cu mreje dint-un cânt, Matricea renaște, pulsând cu avânt. Ne-am smuls din pravile, din cifrul cel vechi, Am

Legenda Femeii care a Dansat cu Stelele Se spune că demult, într-o vreme pe care nimeni nu și-o mai amintește, trăia o femeie cu păr de foc și ochi ca noaptea senină. Ea nu era ca ceilalți oameni.

În carnea mea zvâcneşte un dor ce nu-i al meu, Un foc ascuns, un şir de pofte ce curg mereu, Nu eu le port, nu eu le vreau, nu eu le chem, Ci sângele străvechi, ce e ca un blestem. Mă trag

Într-un colț uitat de lume, unde umbrele se împleteau cu lumina și timpul părea să-și piardă coerența, trăia un bărbat pe care puțini îl cunoșteau, dar pe care toți îl simțeau. Îi spuneau

Într-o lume ascunsă între vis și realitate, acolo unde cerul nu are margini și pământul nu cunoaște hotare, trăia un bărbat care nu îmbătrânea niciodată. Nu pentru că timpul nu l-ar fi atins, ci

În valuri de umbră, sub cerul ce tace, Matricea se naște, întregul preface, Un țesut de vise, un lanț invizibil, Din fire subțiri, dar cumplit de lizibil, Ne smulgem din lanțuri, cu sânge și

Nu sunt nici munte semeț, nici mare ce urlă-n furtună, Sunt dealul tăcut ce se-nalță din umbre și lună, Un semn ce străpunge pământul cu umbra-i domoală, Văzut în depărtări vaste de ochi fără

Povestea insulei Trăiam pe o insulă, undeva departe, în largul mării. Acolo era mereu liniște și veselie. Păsările zburau liber și ciripeau de zor. Când se trezeau dimineața, oamenii își zâmbeau și

Il Separatio Din negura primă, unde haosul doarme, S-a ridicat umbra cu sfinte alarme, Il Separatio, stăpânul tăișului rece, Ce taie văzduhul ca doruri să plece. Nu-i zeu, nici demon, ci