Norocul

Treceau căruțe una după alta, trase de un cal sau doi. Treceau și trenuri de marfă prin gară. În vagoanele deschise erau parcă aceiași oameni, bărbați cu fețe încruntate, femei cu ochii plânși, copii cu fețe bătrânicioase, cu priviri speriate. - De unde sunteți oameni buni, și încotro mergeți ? Unii erau din părțile Turzii, alții din ale Clujului, ori ale Oradiei O căruță a tras spre marginea drumului, în ea erau doi oameni tineri, un bărbat și o femeie. Femeia ținea în brațe un obiect învelit în cârpe. Pe lângă ei trece învățătoarea satului. - Doamnă, i se adresă bărbatul, oamenii din satul acesta sunt creștini ortodocși ? - Da, toți sunt. Dar de ce întrebi ? - Ne moare copilul doamnă ! Întâi a avut fierbințeli mari, și acum parcă se răcește. Dacă moare avem nevoie de preot și de loc de înmormântare. Femeia izbucni într-un plâns cu sughițuri. - Haideți cu mine. Poate că o să aveți noroc. Și au avut. Învățătoarea cunoștea multe despre boli. Citise din doască în doască cartea „Toate leacurile pentru popor” a doctorului Vasile Voiculescu. Au dezbrăcat copilașul. Pe trup avea pete roșii - Dacă i-am putea deschide doar nițel gurița, să-i văd gâtul - Cred că are scarlatină - Tulai , doamne, se moare din asta ? - Nu întotdeauna. Cred că voinicul dumneavoastră este deosebit de norocos. Uite, mai am eu niște leacuri de când a fost al meu, cel mic, bolnav tot de boala asta. Prontozil, îi zice leacului. Trebuie să ia câte un „bumb” din cinci în cinci ore ore. Băgați căruța în curte. Pe copilaș duceți-l în casă. Dumneata, bade, te vei odihni în fânul din șopotei. Nu s-a odihnit badea. A tăia toate lemnele din curte. - Mai lasă lemnele, bade. Suntem în plină vară, mai este mult până la iarnă. - N-aduce anul ce aduce ceasul, doamnă. Și eu mi-am pregătit lemne pentru iarnă. S-or încălzi cu ele, contele Havady, ori poate niște honvezi, bată-i Dumnezeu să-i bată ! - Dumnezeu, de acolo de sus, vede totul. Și nimeni nu poate fugi de mânia Lui. Eu așa cred ! A reușit doamna învățătoare să vadă și în gâtul bebelușului. Erau acolo niște bubulițe albe, ca de porțelan. - Îi aproape sigur că are scarlatină. A stat mai bine de o lună copilul, împreună cu părinții lui, în casa învățătoarei. S-au bucurat, cei mari, când și-au dat seama că i-a revenit pofta de mâncare. Atunci l-au tăiat pe Glu-glu, cum îi ziceau copiii satului curcanului ce umbla țanțoș prin curte, și-i fugărea când scăpa pe uliță. ................................................ - Când ai noroc, ai. Nu ți-l poate lua nimeni! - Dar, ce noroc ai avut vecino ? - Nu eu ci copilul învățătoarei. A găsit pe jos un bănuț de trei lei. Și ce s-o gândit el : ia să văd ce se întâmplă dacă trece trenul peste el. S-o dus la gară, că nu-i departe, și a pus bănuțul pe șină. Trenul se apropia iar el stătea, cu ochii pe bănuț, la niciun metru de linie. L-a văzut acarul Pișta și l-a tras în ultimul moment de acolo. - Aha, îl știu pe copil. Era în postul mare la o denie. A început să vorbească destul de tare. - St ! Taci din gură, i-a zis în șoaptă mamă-sa - O să tac, mamă, numai când va tăcea și popa ! i-a răspuns cu vocea ridicată de s-a auzit în toată biserica. A auzit și popa Dordea. Acesta și-a scos capul, zâmbind, pe o ușă a altarului