Oameni și vremuri – povestiri

Mi-a apărut recent, la editura ARHIP ART, volumul intitulat Oameni și vremuri – povestiri. Menționez că aceste povestiri au apărut inițial pe acest site, într-o perioadă destul de lungă, între 1.07 2019 – 20. 02. 2021.

În În loc de prefață spun:
Omul moare cu adevărat doar atunci când dispare definitiv din amintirea semenilor lui.
Ei bine, mi-am zis, eu nu-i voi lăsa să moară pentru totdeauna, pe unii apropiați ai mei, rude sau prieteni, care au trecut hotarul eternității. Ei merită să mai trăiască în amintirea urmașilor, fiind modele de urmat.
Așa a fost fierarul Gheorghe, un unchi de-al meu, care și-a iubit meseria lăsând în urma lui respect și admirație. Așa a fost și Inginerul Ghiță, care și-a atins cu greu visul său de a ajunge inginer, vremurile fiindu-i ostile, deoarece se trăgea dintr-o familie ce-și arăta în mod deschis credința în Dumnezeu.
Privindu-mi nepoții, cu preocupările lor, m-am gândit că aceștia, ori părinții lor, să afle ceva și despre Copiii altor vremuri ce unora nu li se par prea îndepărtate.
Am cunoscut și Doi preoți care au fost contemporani, dar s-au comportat atât de diferit în vremurile tulburi de după al doilea război mondial, unul suferind martiriul pentru credința sa, apoi, după eliberarea din închisoare, i-a ajutat pe oameni să-și schimbe viața, îmbunătățindu-le-o, iar celălalt căutând, cu tot dinadinsul, să se integreze în noua societate, ascunzând-și trecutul de preot.
Am mai avut doi prieteni care nu trebuie să mai moară odată, prin uitare, Nae Ionescu, profesor, cel care prin multă muncă și pasiune a reușit să pună pe picioare Fesivalul de jazz de la Sibiu, iar celălalt, Constantin Mustață, și-a urmărit cu consecvență idealul, ajungând un apreciat jurnalist și scriitor, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și al Uniunii Scriitorilor din România.
Dragostea și respectul pentru pământ, pentru proprietatea obținută prin muncă cinstită, este ilustrată de bătrânul Niculaie Dragotă, în Locul din Visa. Tot el, ca și fierarul Gheorghe, dar și Tică Mustață, mai apar episodic în romanele mele "Spre necunoscut" și "Străbătând ceața".
Mai trebuie să trăiască, și va trăi în amintirea multora, Gilu Georgescu-Dragotă, un om simplu cu vocație de artist fiind cel care a amenajat una dintre principalele artere de circulație ale Sibiului, strada Bâlea, care pe atunci se numea Stalingrad. Mai trăiește prin unele ziduri masive, pe care le-a lucrat aproape singur, din piatră de stâncă sau de râu, dar și prin unele copii, după tablouri celebre, din Muzeul Bruckenthal, acum aflate prin casele unor rude de-ale lui.
Volumul se încheie prin:
Cuvântul editorului:
„Omul moare cu adevărat doar atunci când dispare definitiv din amintirea semenilor lui”. Aşa îşi începe această nouă carte Nicolae Tomescu. O frază care sună a sentinţă. Din fericire, nu definitivă, în cazul de faţă, în care autorul, în intenţia generoasă de „a prelungi viaţa” unor oameni din unele vremuri, îi pomeneşte prin cuvânt scris, astfel ca amintirea lor să dăinuie mai mult de o generaţie. Căci, cele câteva sute de studii de psihologie care abordează problema persistenţei figurii unei persoane în memoria oamenilor conchid, toate, că, în cel mai bun caz, un om (dacă nu este o mare personalitate în vreun domeniu de interes public) rămâne în amintirea rudelor cam vreo 70 de ani, dacă este pomenit destul de frecvent în poveştile celor care l-au cunoscut, poveşti care, unele dintre ele, devin în timp, prin repetare, un fel de legende cu valenţă identitară pentru neamul respectiv.
Nicolae Tomescu, prin cartea aceasta, prelungeşte amintirea despre unii oameni dincolo de limita obişnuită şi, odată cu aceştia, amintirea unor vremuri care par, din ce în ce mai mult, să capete iz şi culoare de „a fost odată...” (în cel mai bun caz) sau să irite uneori pe unii dintre cei născuţi cu puţin înainte sau după Revoluţia din ’89 din România, neştiutori de vremurile de dinaintea lor (şi nu pot fi condamnaţi pentru asta), dar şi nedoritori de a-şi cunoaşte „rădăcinile amare” ale existenţei lor. Iar acest lucru, lucrul întru amintirea unor oameni care au fost, dă mărturie despre generozitatea autorului. Pentru că vine în răspăr cu sfaturile împăratului-filosof Marc Aureliu, care îşi îndemna fiul să se ocupe de propria lui glorie încă din timpul vieţii sale şi să nu lase acest lucru în seama urmaşilor, pentru că aceştia abia dacă vor avea timp să se ocupe de propria lor glorie...
Să fie Nicolae Inocenţiu Tomescu una dintre excepţiile de la înţelepciunea obişnuită? Se pare că da. Pentru că acelaşi lucru, „prelungirea” vieţii unor oameni de demult, îl face şi în cărţile anterioare, Spre necunoscut şi Străbătând ceaţa. Spre ştiinţă. Pentru că ex nihilo nihil. Înaintea noastră au fost alţii. Iar aceştia trebuie pomeniţi. Măcar pentru a explica şi înţelege. Pentru că fără ei, indiferent de sensul moral al existenţei lor, nu găsim explicaţie (sau măcar o parte de explicaţie) pentru existenţa noastră actuală.
Şi face lucrarea aceasta, a pomenirii, într-un chip firesc, de parcă se întâmplă uite chiar acum şi uite chiar colea, lângă tine, şi te face şi pe tine, cititor, părtaş la poveste... la legendă. Eşti şi tu parte din acele vremuri şi, într-un anume fel, tovarăş sau cel puţin spectator apropiat în poveste. Vorbim aici despre talentul de narator al autorului. Căci povestitor bun este cel care te cheamă în povestea lui, iar tu de duci fără zăbavă, de parcă acolo îţi este locul.
Da, are Nicolae Tomescu acest dar! Fie ca izvorul acestui dar să ne adape cu noi scrieri de aducere-aminte şi de hrănire a spiritului nostru de oameni, locuitori ai acestor pământuri româneşti!
George Arhip Iaşi, la 13 mai 2021