Papadopol Elena

Îmi place să simt păsările trăindu-și zborul, în mine, copilul de care-mi amintesc. Timpul îmi atinge clipele, ca o mătase, mișcată de vânt, care mângâie fără să aibă vină, la fel cum vântul vibrează

am despodobit bradul și mi-am amintit de primul Crăciun petrecut împreună mi-ai dăruit un simplu trandafir apoi, în următorul an neștiind ce cadouri ne-ar plăcea ne-am scris câte o

pe pereții inimii mele am fotografii îngălbenite de vreme într-una e tata zâmbind alta o arată pe mama în uniformă școlară cu funde în păr aceeași grație pașnică în timpul de altădată

zori inexistenți pe străzi luminile felinarelor par false orizont închis plouă nu sunt frunze nu este iarbă nu-i început de primăvară nici vis nici viață adevărată inima se strânge compară

Se schimbă lumea... Valuri-valuri, odată cu căldura, vin și halucinațiile!

În inima durerii strecurate printre cuvinte, sunt un copil rămas singur. În suflet e luptă. Strig, crezând că Dumnezeu m-a uitat. Dincolo de ceea ce se întâmplă, pământ și cer, cât cuprinde privirea.

ajută-mă, Doamne, să fiu pasăre eliberează-mă de tot ce mă arde gândurile-mi fug precum lacrimile din ochii ce-ți caută zarea ninge cu petale peste pământul uscat iar inima, un fluture în

Demult, mi-a ieșit în cale un bătrân. Semăna cu Moș Crăciun: ochi scânteietori, obraji aprinși, un fel de binecuvântare ce trece fără zgomot și rămâne-n amintire. Țineam copilul de

acolo, în misterul universului, se află și bolta domului înconjurat de frumuseți de la creștet până la poale munți golași, piatră, copaci înfloriți, orașe pescărești iar mai jos, pe

Dacă există copaci și nu sunt păsările cerului Atunci lumea însăși pare să fie pustie Dacă există frumusețe fără seamăn pe tărâmul celor o mie și una de nopți și nu e visul poetului Atunci

- Închipuie-ți o plimbare pe cărarea deschisă de lumina lunii deasupra mării! Ai merge? -Da. Până ajung pe Lună! - Răspuns greșit. Te-ai avânta și, la un moment dat, ai începe să strigi: "Hai să ne

Uneori, înfășurăm curcubeul în viață, când el ar fi unica șansă de a găsi lumina bună, înaintând prin lumea de toate culorile. Fiecare cuvânt are un sens, fiecare fragment din viață are de spus o

o zi întunecată de noiembrie o adiere de durere un oraș pustiu mult prea pustiu pentru toată frumusețea copacilor dezvăluită în tainele amintirilor natura-i muribundă fluviul nu se tulbură

merg la fereastră și mă uit în grădină văd aceleași tipare oamenii suntem noi ochii neliniștiți vocile schimbătoare sufletele în lacrimi mă auzi?! mi-e drag în lume locul nostru privit

uneori mi-e frică să nu simt nimic nimic din magia nevinovată pe care o trăiesc și am trăit-o în zilele de iarnă privind fulgii de nea albul zăpezii și aerul rece proaspăt îmi ajung în