Papadopol Elena

din aripi se rupe un zbor
ca o ploaie de lumini și umbre
alunecând peste chipul cioplit
în cărbune

oare de ce
atât de mult trecut
în trupul unei morți
pe care îl porți
cu un obraz lipit de soare
și altul de umbră

nicio bătaie de inimă
doar fereastra prin care
se lasă văzută pasărea arsă
luată cu împrumut

din amintiri rămâne scrumul
și tu în el
de unul singur

Nu știu... ar plăcea această variantă?
Spor la scris, Ilie! Zi frumoasă!

Am recitit poemul și m-am oprit la versurile acestea:
rădăcinile lor caută mâinile trudite ale bătrânilor
duși în cimitirul de la margine
într-un alt oraș trist și pustiu
în care și-au ocupat locul
numele lor pe pietre funerare predică vântului și soarelui
domnesc aici fiecare singur pentru totdeauna

Tot recitind, m-am gândit că poate e mai bine dacă la final ar fi domnește, la persoana a treia, singular; de exemplu:
numele lor pe pietre funerare predică
vântului și soarelui
aici unde fiecare domnește pentru totdeauna

ca să fie mai clar acordul.
În speranța că nu am supărat- am vrut sa susțin poemul - te îmbrățișez!

După lectura poemului, m-a urmărit acest epitet: luna îmbătrânită; fiind îmbătrânită, m-am gândit că trece și ea prin același proces al uitării,precum trupurile copacilor din decorul poetic.Mi-a plăcut această prelungire a pierderii memoriei, în beneficiul aflării tradiției, relației spirituale, pe care fiecare o poartă cu străbunii și pietrele funerare inscripționate cu numele lor pun în valoare faptul că au existat, dispariția lor, locul în care domnesc. Începutul poemului ar vrea să dezvolte o poveste...
Mulțumesc pentru trăirile oferite!
În versul: pe străzile lui trec oameni râzând
as elimina lui, aș lăsa doar pe străzi trec oameni râzând

În ceea ce mă privește, dau credit ideii dumneavoastră, chiar dacă este dificilă o astfel de construcție, a unui turn de pace; mi-a plăcut acest îndemn nobil, poetic, de a-și extinde fiecare vizibilitatea, să fie poeți, oameni ai iubirii. Putem construi un turn al păcii,un turn al literaturii...
Am lăsat doar un mesaj de întâmpinare pentru versurile scrise cu suflet!

Am citit poemul o dată, încă o dată...
Prima dată m-a îndepărtat, din acel spațiu al liniștii, un vers care mi-a creat un disconfort afectiv:
de liniștea asta a pădurii mă simt pălmuit
Întorcându-mă la text, am încercat să înțeleg existența copacilor ca niște zăbrele ale unei închisori interioare. Distanțându-mă de acel impact experimentat în primele versuri, am simțit acel tumult interior al căutării de sine. Mai suntunele lucruri la care mă gândesc, printre care și versul:
ca un copil bătrân, sensibil și fragil...
Atât bătrânii, cât și copiii sunt sensibili, chiar fragili - da, am putea spune -, dar această rocada de valori, la mine a avut un pic mai mult impact: copil bătrân... pare imposibil.
Mulțumesc pentru versurile, care au oferit o voce a interioritatii dumneavoastră! Succes la scris! În general, ideea poetică mi-a plăcut!

Este minunat, cu aceeași recomandare:
Și-n clipă mersul vremii-l țin beteag

Nu este greu de pronunțat și este o exprimare mai determinată

Împreună la ultima strofă?
Nu doar la ultimul vers, am revenit, pt că și în celelalte există de două ori folosită forma scurtă la prezent a verbului a fi.
Şi-n clipă mersul vremii e beteag
Bătrânul, prunc de veşnicie, bard e

În rest, mie îmi place foarte mult.

mai trebuie lucrat ultimul vers; compozițional, steagul mi se pare că nu se încadrează!În rest, mi-a plăcut tabloul! Încântător!

cuprinzând subtila remarcă făcută de domnul Ionuț, plus primul vers modificat

De diamant sunt nopțile de iarnă
Respir şi-n aer parcă sunt cuţite
Şi stelele cu geru-s înfrăţite
Iar luna-n geam prin roze se răstoarnă.

La gura sobei basmul vis promite
Reastupând a gândului lucarnă
Pe-acolo Domnul vine să mai cearnă
Zăpezi uitate albe și cumplite

Trebuie regândit primul vers. Apoi celelalte trei versurimie îmi plac foarte mult. Ați cuprins în ele imagini artistice.

ar fi potrivită această variantă?

La gura sobei basmul vis promite
Nu astupând a gândului lucarnă
Pe-acolo Domnul vine să mai cearnă
Zăpezi uitate albe și cumplite

lecție de... rezistență, pentru a rămâne eu însămi,de exemplu! Nu se știe care ar fi situația fiecăruia.
Mulțumesc pentru această reflecție!

Am citit textul cu plăcere; sunteți iubitoare de ficțiune și toate imaginile artistice create cheamă la lectură nu doar cititorii, care caută fantezia, ci și poezia. Textul îmbină starea de relaxare cu visul, prin anumite cuvinte, ce oferă o explozie de inocență. Pentru mine, fragmentul lecturat a fost ca o porție de... ingeniozitate.

Am remarcat acest poem; m-a prins în balansul lui poetic și l-am lecturat cu plăcere; dacă luați în calcul, pe viitor, micile ajustări, vă propun încă una, la care să vă gândiți; să eliminați acel că din construcția: poate că cel mai fericit. Versurile ar fi așa:
un om fericit/ poate cel mai fericit om.
Mi-a plăcut poemul foarte mult!

pentru analiză; într-adevăr, privind retrospectiv, spre ceea ce am trăit, vremurile acelea nu au fost nefericite și cred că este mai inspirată alegerea dumneavoastră, privind finalul poemului. MULȚUMESC, încă o dată, foarte mult. Voi modifica: timpul acela/ cu tot acel timp.

Voi ține cont!

Vă mulțumesc, din suflet, pentru răspuns. Sunt onorată! Nu îmi doresc steluțe și eseuri, nu postez pe site, pentru a mă propulsa cineva. Încotro? Nu. Nici nu m-am gândit la acest aspect. Eu cred că toți membrii acestui site au fost și sunt invitați să-și posteze creațiile, pentru ingeniozitate, pentru progres (așa cum ați atins acest aspect), pentru momentele personale de feed-back literar. E bine că avem posibilitatea să facem acest lucru, să ne convertim opiniile asupra textelor în cuvinte, în acest mediu virtual, dar tot pe aceste unde digitalizate se creează și tensiuni. Din punctul meu de vedere nu există o creație etalon, fie că e vorba de poezie sau exegeză. Am mai nuanțat acest lucru și îl repet: Fiecare poem pulsează și își găsește calea spre sufletul măcar al unui cititor. Fiecare autor e demiurg. Mai cred că de-a lungul vieții ne schimbăm de multe ori forma eului liric și interesul cititorilor nu se mută niciodată pe cauzele care au determinat schimbarea, pentru că nu sunt cunoscute. Doar este remarcată în discursul epic sau liric. Și din motivele acestea, dar și din altele, dacă mă gândesc la progres, l-aș înscrie în propriul destin, apoi el singur se va oglindi prin capacitatea mea de transformare, creativă, atât cât îmi este și cum îmi este dat să exprim. Nu doresc să mă îndepărtez de la subiect. Nu mă folosesc de nimeni. Pe domnul Vișan s-a întâmplat să îl cunosc aici, la dumneavoastră, pe site. Domnul Ionuț Caragea a spus cuvinte frumoase despre site, a promovat Agonia, pe Facebook. Dacă vă amintiți, la început, discursul meu poetic era luat în discuție de către domnul poet Dragoș Vișan și mai interacționam uneori în scurte polemici în subsolul textelor. Nu. Nu este ușor de acceptat atunci când propria poezie este analizată contrastiv cu alt text. Am înțeles toate aspectele din mesajul dumneavoastră adresat mie. Îmi cer iertare pentru insistență:, însă doar dumneavoastră sunteți cei aleși, doar dumneavoastră, editori și poeți, totodată, aveți acum, această putere de a-i da încă o șansă domnului Dragoș Vișan.
Cu deosebit respect,
Elena Papadopol

Dumnezeu ne-a dat această putere. Toți ne greșim unii altora. Toate aceste lucruri se întâmplă, cred, din cauza temperamentelor poetice. Ce aș mai putea adăuga la mesajele care sunt scrise? Că dacă ai putea gândi totul dinainte, multe lucruri ar putea fi evitate.

Am citit comentariile. A greșit. Dar numai dumneavoastră aveți acum această putere, de a-i acorda iertarea și încă o șansă.

Intervin și eu în dialog, rugându-vă să îi permiteți revenirea pe site domnului Dragoș Vișan.