Poezie
Elegie de noiembrie
De toamnă
1 min lectură·
Mediu
Oriunde aș privi, copacii stau drepți ca niște zăbrele
de liniștea asta a pădurii mă simt pălmuit,
blestemat să-mi caut soarele meu printre ele...
ca un copil bătrân, sensibil și fragil...
călcând pe frunzele de aur m-am poticnit...
doamne, mai lasă-mă un pic tânăr
nu deschide închisoare inimii mele...
Vreau să mă vindec, îmi vine să strig!
pădurea se aliniază
-ntr-un spectacol de toamnă ivit!
nu mă arăta lumii și vieții atât de aproape,
n-am nici o vină că vreau să fiu iubit...
adumi-o pe aceea care să mă-ngroape
sub frunzele de aur, să stau bine ascuns
până se ridică ceața,
Și dacă de mine cineva întreabă
tot ea să le spună
că după soare m-am dus...
01836
0
Prima dată m-a îndepărtat, din acel spațiu al liniștii, un vers care mi-a creat un disconfort afectiv:
de liniștea asta a pădurii mă simt pălmuit
Întorcându-mă la text, am încercat să înțeleg existența copacilor ca niște zăbrele ale unei închisori interioare. Distanțându-mă de acel impact experimentat în primele versuri, am simțit acel tumult interior al căutării de sine. Mai suntunele lucruri la care mă gândesc, printre care și versul:
ca un copil bătrân, sensibil și fragil...
Atât bătrânii, cât și copiii sunt sensibili, chiar fragili - da, am putea spune -, dar această rocada de valori, la mine a avut un pic mai mult impact: copil bătrân... pare imposibil.
Mulțumesc pentru versurile, care au oferit o voce a interioritatii dumneavoastră! Succes la scris! În general, ideea poetică mi-a plăcut!