Ottilia Ardeleanu

ai ceva cu mine l-am întrebat nici măcar nu s-a întors prin lentilele lumii nu știu ce ar fi putut vedea lucruri mari își dorește oricine apucă răsărit de soare marea se face că nu mă aude

de-a-ndoaselea sicriele stau în bibliotecă au numere de ordine nume celebre epitafuri mici uși secrete prin care treci discret încoace-încolo aerul mortuar o candelă pare să aducă în

la fiecare amurg buzele-mi sunt roșii mă hrănesc din umbră de lup coamă flutură dinspre mare gheare se trag din rădăcini prin piele îmi ies haite pe crescătorul de cuvinte îl

timpul meu se măsoară în inimi pe care le ating

un început lichid pare să spele treptele societății picurii șușotesc pe la ferestre același subiect cotidian negurile se ridică lenevos dezbracă locuințele de pijamalele unui ieri se întind

3 la școală cămin la suflet uneori ne luam gândurile cu noi făceam picnic devoram poezie nu formule chimice oftam pe madrigal râdeam în aceeași piesă ca mușchetarii ne împrumutam

cuvintele mi s-au încurcat într-o relație le scap noaptea pe drumuri pe la serate cu diverși poeți ambientul le priește răsună în urechile acestora capodopere se lasă cu aplauze între două

relațiile se pot stinge scurt un întrerupător mic o rotație firul roșu se răcește încerci o întoarcere pe el ca pe un vârf alb pe care ning cuvinte învelișul te orbește avalanșa te

adolescenți care se dau cu parapanta gândurile noastre așa sunt ele când călătorim umăr lângă umăr respirație pentru respirație printre litere curbate ca niște brațe de aer ne ridică până la

când nu e vorba despre tine de stoarcerea cuvintelor sub teascul toamnei versatile până când pelin iese din acestea când ți se întoarce lumea pe dos haină ruptă în coate cu buzunarele

merg la sală întind de mușchi transpir toate lucrurile nefăcute cu duș rece o parte din greutatea zilei se pierde la bazin gândurile rele se spală momentele jacuzzi se desfoliază sunt mai

cu un om în plus viața mea un pătrat cu mâinile întinse laolaltă în formă de pereche te-ai coborât smerit parcă mi-ai cere iertare pentru că te-am făcut să suferi fiecare față a

dintotdeauna aerul ia forma obiectelor din jur se rotunjește în măsurătoarea lui se rotește la repezeală până când lumea devine un carusel în care corpurile se atrag și se resping după nicio

stai că n-am timp îi spun și fug așa ca în animal planet când plâng cum se mănâncă între ele mai întâi se pândesc se fugăresc asudă se împiedică mereu cineva trebuie să se împiedice ca să

oamenii stau prea aproape de mine ca niște lupe mă privesc mai pun o haină mă scriu ca o foaie care își etalează identitatea privirile scannere impudice plimbându-se pe coapsele

am pavat între noi un culoar lung prin care abia ne mai ajungem și multe uși ca să ne rărească vizitele ai muzica ta eu ascult un clopot defect cum îmi numără clipele de singurătate un fel

catarge crucifică cerul tulburat de pești între coapsele caselor plutitoare soarele se scufundă cu tălpi de rață sălbatică până în camerele lichide unde viața pare lină sufletele înmuiate

de ce n-aș recunoaște mersul pe sârmă instabilitatea aceea înspăimântătoare când toți te privesc li se strânge inima și nu pot decât să exclame să aclame în timp ce tu ești între a fi și a nu

în familie lucrurile sunt așezate începem dimineața cu o espresso lungo dolce gusto intenso sorbim și schimbăm gânduri apoi câteva subiecte de pe la serviciu ne ațâțăm dăm deoparte șefii cu

iubesc oamenii fără să îi sufoc le fac daruri de dor le trimit mesaje anume ori sun tehnologia e bună și nu prea când eram la timișoara în studenție scrisorile ajungeau prin poștă nu ca

de un timp o lumânare îmi ține moralul și de cuvinte pâlpâie în loc de numărătoare pentru clipe face un gest sfios chipului meu care se urcă pe pereți suferința din

mă simt ca într-o odaie claustrofobă din cauza mea mă tem să nu-i iau aerul miroase bărbătesc de parcă desfaci cărțile ca pe niște tuburi de oxigen și dintr-odată respir toate

nu scap de senzația de dizolvare mă tem de ploaie ca un cub de zahăr aruncat în cafea dimineața când luna încă nu face ochi și zgomotul streșinilor lovite monoton pare cel al linguriței