Ottilia Ardeleanu

stai că n-am timp îi spun și fug așa ca în animal planet când plâng cum se mănâncă între ele mai întâi se pândesc se fugăresc asudă se împiedică mereu cineva trebuie să se împiedice ca să

oamenii stau prea aproape de mine ca niște lupe mă privesc mai pun o haină mă scriu ca o foaie care își etalează identitatea privirile scannere impudice plimbându-se pe coapsele

am pavat între noi un culoar lung prin care abia ne mai ajungem și multe uși ca să ne rărească vizitele ai muzica ta eu ascult un clopot defect cum îmi numără clipele de singurătate un fel

catarge crucifică cerul tulburat de pești între coapsele caselor plutitoare soarele se scufundă cu tălpi de rață sălbatică până în camerele lichide unde viața pare lină sufletele înmuiate

de ce n-aș recunoaște mersul pe sârmă instabilitatea aceea înspăimântătoare când toți te privesc li se strânge inima și nu pot decât să exclame să aclame în timp ce tu ești între a fi și a nu

în familie lucrurile sunt așezate începem dimineața cu o espresso lungo dolce gusto intenso sorbim și schimbăm gânduri apoi câteva subiecte de pe la serviciu ne ațâțăm dăm deoparte șefii cu

iubesc oamenii fără să îi sufoc le fac daruri de dor le trimit mesaje anume ori sun tehnologia e bună și nu prea când eram la timișoara în studenție scrisorile ajungeau prin poștă nu ca

de un timp o lumânare îmi ține moralul și de cuvinte pâlpâie în loc de numărătoare pentru clipe face un gest sfios chipului meu care se urcă pe pereți suferința din

mă simt ca într-o odaie claustrofobă din cauza mea mă tem să nu-i iau aerul miroase bărbătesc de parcă desfaci cărțile ca pe niște tuburi de oxigen și dintr-odată respir toate

nu scap de senzația de dizolvare mă tem de ploaie ca un cub de zahăr aruncat în cafea dimineața când luna încă nu face ochi și zgomotul streșinilor lovite monoton pare cel al linguriței

Dumnezeu ne angajează pe termen lung este de făcut multă curățenie viața și moartea sunt două locuri de muncă zeiss unde nu trebuie să intri prin concurs să dai interviuri să ai deja experiență

de-o vreme cineva jupoaie aerul aud cum îi scoate intestinele aruncă țeasta într-un cui și îl spală în câteva ape roșii cu ochi bulbucați cotrobăi printr-un prapure de dimineață sub care

atipică viaţa doar n-o să facă infarct acum merg mai departe spre soare lucrează la drumuri şi poduri de maree melcii mai puternici decât sisif pe lujere ciupite de larve ca nişte idei fără

Te-am căutat peste tot cu nevoia părăsitului numai în mine nu erai înlăuntru de o vreme făcusei curățenie ai trecut prin fiecare om care mă locuise acum retras în cea mai sacră

uneori poezia este o anexă tot ce e de ars depozitezi acolo când nu mai ai chef să dărăcești viața te retragi printre gândurile tale le despici ca și când te-ai pregăti pentru o iarnă

toată pădurea din marginea mea a fost ciuntită copac după copac urlând în dinți de fiare până s-a spart timpanul ecologic orice drumeag al trecerii demult bătătorit pare un râu de

cred că soarele a înghețat din moment ce a făcut focul în zare vâlvătaie are febră îi ard obrajii sfârâie pântecul mării dârdâie razele scrâșnesc picioarele degerate sunt învelite în

îmi merg înainte umbrele mă arată cumva sunt mai nobile decât mine soarele în spatele meu imens plin de el schimbă umbrele față-verso una pe niște pereți roși cocoșatul de la notre

ei vin pe la fereastra mea exact când mă dezbrac pielea mea rivalizează cu aceea de șarpe nu mă jenez deloc așez un picior estetic să privească printre el și celălalt plimbă ochii de

suntem generația de polietilenă tot ce înghițim e de plastic poezia e pusă în țiplă să nu cumva să intre prin porii celui care o ating fie numai cu ochii plăpânzi de cerneala unui cer destrămat

cum omoram orizontul cu pietre dădeam printre crengile unui dud înalt până la răscrucea dintre soare şi lună îl asaltam cu praştiile trosneau în noduri ţipete de păsări aruncam şi