Ottilia Ardeleanu

clopoțeii de sticlă au intrat în vibrație tresar notele melodiei noastre în urechi păsări în cuib boarea strugurilor storși se risipește perdea de mătase în fereastră ghem de frunze de

Să vă povestesc despre mine. Eu sunt un arbore imens, crescut în ograda bătrânului anticar. Dacă l-ai fi întrebat, nici el nu ar mai fi știut cum am ajuns în felul acesta. Semănase, cu mulți ani în

am locuit în pământ simțeam calota elastică și moale când dădeam câte un picior mă roteam în toate direcțiile să prind celulele roșii ale mamei mi se păreau zmeie avioane baloane până să mă

găsesc un motiv în timp ce beau ceaiul negru și privesc cum cad stropii cioplind pervazul drumul rece și umed îmi pare oarecum prietenos așa strânsă în mine cât să nu incomodez lumea

cândva fericirea mea era o casă albă și veselă parcă toți prietenii mei stăteau frunte lângă frunte mă priveau cu ochii ăia mari în care se oglindea cerul și-mi zâmbeau cu gurile până la

înșiră mărgele cenușii dincolo de mine trec mașini de la stânga la dreapta și dinspre dreapta uite-o pe ana ce-o fi căutând între chiote doi pescăruși se opresc pe clopotniță bat din

dădea cu biciul așa de tare că-mi plesnea pielea râu hohotitor pe buzele mușcate ca nu cumva să țip s-ar fi spart cerul și-ar fi căzut peste tot satul ca negura dinainte de potop de

trebuie citite truda unei vieți întregi a săpat șanțuri curge fluviu de sânge albastru cu afluenții lui suflete pe care le-a luat potop crucile și răscrucile insomniace destine eu sunt

le îmbrac în folie parcă le strangulez mi se pare că-și dau duhul în mâinile mele conținutul lor pătrunde prin vene ca sângele infestat virusuri îmi dau febră nu opun nicio rezistență eroii

de la înălțime gândurile cad moi peste balustradă ar fi putut să se zdrobească de asfalt dacă nu s-ar fi prins într-o plasă de raze ca un păianjen uriaș agățat în mesteacăn privesc printr-un

se cheamă se caută ținându-și mâinile căuș deasupra frunților le simt plecând venind cum dau târcoale farmecele înfășurându-se foiță de țigară se fumează până se stinge jarul când se întorc

oraș metalic cu oameni metalici care poartă gânduri magnetice atracție pentru necazuri de fier copaci metalici rodesc bombe flori cu pistiluri incandescente ademenesc fluturi fâlfâie ca două

relațiile se pot stinge scurt un întrerupător mic o rotație firul roșu se răcește încerci o întoarcere pe el ca pe un vârf alb pe care ning cuvinte învelișul te orbește avalanșa te

Niciodată nu s-a simțit mai umilită. Niciodată. Ar fi trebuit să se întoarcă veselă, relaxată, împăcată cu sine. Măcar acum, la o vârstă care nu-i mai permite să joace niciun rol, nici măcar acela de

mă întreb ce vede vulturul prin ochiul lui drept îl silesc să-mi scoată cerul din ochi soarele norii cu aripi deschise larg să privească prin golul rămas cu ochiul lui iscoditor să-mi spună

pereții se strâng pe mine căpiță când furci fosforescente se înfig în chinuri pacea se scurge printr-un ochi vânăt cât un lac în care pădurea s-a răsturnat ca un vas cu petrol în

am pieptul doldora de pietre pe unele le-am adunat în jocuri fragede altele mi-au fost aruncate un munte de pietriș în fiecare zi mă cațăr în mine alunec pe coaste îndoielnice picioarele se

un praf de litere bine dozat inspiră albul amețește nopțile delirante băi comune de stele în care te îneci cu satisfacție convoi halucinogen de idei cu dependență pășești încet

mi-am cumpărat gazon l-am implantat în fața casei pe aici nici iarba nu crește respirația se face gură la gură între cer și pământ copiii iau seama la televizor dacă îi întrebi vaca e mov

vom răsări ca un spectru soarele va exclama ce dimineață cochetă mirându-se cât de puternic strălucim apoi se va întinde satisfăcut va căsca și se va ridica dintre voaluri va deschide

ce frumos se scutură toamna peste mine frunzele au făcut coroană un tei se închină trăgând soarele după el și vrăbiile după el tulbură norii care picotind au căzut din scaune parcă mă

între sine și oameni ai mei m-au ridicat cum au putut de mine se lovesc toate furtunile ca nemulțumirile lui taică-meu când se mai desprindea câte-o bucată și trebuia să o ia de la capăt cu

mai am o țară este pentru că mai am părinți care au avut părinți și ei la fel ne-am dat țara asta unul altuia din mână în mână ca pe o pipă a păcii am tușit împreună cum ridici o casă

îmbătrânește e vulnerabilă în balonzaidul ros de molii melancolică și leneșă și calmă ca un ceai de salvie sorbit cu buze coclite dimineața pe când mă simt mizerabil în mine turbarea din