Ottilia Ardeleanu

relațiile se pot stinge scurt un întrerupător mic o rotație firul roșu se răcește încerci o întoarcere pe el ca pe un vârf alb pe care ning cuvinte învelișul te orbește avalanșa te

Niciodată nu s-a simțit mai umilită. Niciodată. Ar fi trebuit să se întoarcă veselă, relaxată, împăcată cu sine. Măcar acum, la o vârstă care nu-i mai permite să joace niciun rol, nici măcar acela de

mă întreb ce vede vulturul prin ochiul lui drept îl silesc să-mi scoată cerul din ochi soarele norii cu aripi deschise larg să privească prin golul rămas cu ochiul lui iscoditor să-mi spună

pereții se strâng pe mine căpiță când furci fosforescente se înfig în chinuri pacea se scurge printr-un ochi vânăt cât un lac în care pădurea s-a răsturnat ca un vas cu petrol în

am pieptul doldora de pietre pe unele le-am adunat în jocuri fragede altele mi-au fost aruncate un munte de pietriș în fiecare zi mă cațăr în mine alunec pe coaste îndoielnice picioarele se

un praf de litere bine dozat inspiră albul amețește nopțile delirante băi comune de stele în care te îneci cu satisfacție convoi halucinogen de idei cu dependență pășești încet

mi-am cumpărat gazon l-am implantat în fața casei pe aici nici iarba nu crește respirația se face gură la gură între cer și pământ copiii iau seama la televizor dacă îi întrebi vaca e mov

vom răsări ca un spectru soarele va exclama ce dimineață cochetă mirându-se cât de puternic strălucim apoi se va întinde satisfăcut va căsca și se va ridica dintre voaluri va deschide

ce frumos se scutură toamna peste mine frunzele au făcut coroană un tei se închină trăgând soarele după el și vrăbiile după el tulbură norii care picotind au căzut din scaune parcă mă

între sine și oameni ai mei m-au ridicat cum au putut de mine se lovesc toate furtunile ca nemulțumirile lui taică-meu când se mai desprindea câte-o bucată și trebuia să o ia de la capăt cu

mai am o țară este pentru că mai am părinți care au avut părinți și ei la fel ne-am dat țara asta unul altuia din mână în mână ca pe o pipă a păcii am tușit împreună cum ridici o casă

îmbătrânește e vulnerabilă în balonzaidul ros de molii melancolică și leneșă și calmă ca un ceai de salvie sorbit cu buze coclite dimineața pe când mă simt mizerabil în mine turbarea din

soarele s-a spart în oglindă ruginite cioburi pe sub pași scârțâie singurătatea prin oase veștejite e-o pulbere-aurie vremea depusă în riduri și cearcăne reumatice gânduri de toamnă se

un tren cu multe gări sosiri plecări suflete care coboară urcă nici nu se văd își părăsesc gândurile împrumută altele particule care comunică prin ciocnire simți loviturile din umbra

a fi sau a nu fi devenit a avea sau a nu avea habar carte parte averea pică greu crucea este imensă nu mai pot duce

noaptea se ștergea molcom la ochi luminile trăgeau fermoarul genților de școală peste eminescu grigorescu iorga mâzgăleli cu ruj și poze indecente o vreme mai galopau chicoteli printre

gândurile escaladează întruna zidurile groase de constrângeri din ziua în care cineva m-a depus ca pe o coroană de flori pe mormântul propriei vieți supraviețuiesc cu un șiș în inimă și

îmbujorat cu șarpele de apă în spinare sâsâie îngrozitor când are de stins focuri oamenii devin roșii aerul roșu frige se topesc străzile inimile și zorii curg pe marginea ferestrelor

un buchet de baloane viața sus te copleșește scântei și pocnete crizanteme irump în culori se-alege praful nimicul nacelă de plumb (16 sept.2010)

s-a îmbolnăvit medicii îl consultă zilnic îi prescriu pilule de viață experimentează incizează amputează și notează combinat cernobâl aviară porcină născocită aerul este

un înger și-un demon unul pe cap celălalt la picioare când unul sforăie celălalt hoinărește printre celule ca prin alfabet amestecă și extrage de parc-ar juca scrabble pulbere de cuvinte

pe stradă soarele merge ca o cocoașă în spatele meu toată lumea îl arată cu degetul unii mai curioși chiar vin și pun mâna atunci simt o lejeritate de parcă fiecare se depărtează cu o rază din

este pentru prima dată când deschid ușa secretă cu un vârf de cuțit de parcă înlătur cancerul mă crispez singurătatea dă ora exactă spânzurată de tavanul moale apăsându-mă ca și când de