Ottilia Ardeleanu

n-am mai făcut-o de mult să-mi trasez o casă din cretă ușile din cretă ferestrele din cretă acoperișul din cretă eu din cretă ploaia din cretă și cineva dinadins ștergând ferestrele suflându-și

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine ca într-un sat nepomenit în care doar câțiva bătrâni mai stau pe la porți sprijiniți să nu-i doboare tăcerea pasăre de pradă și-a înfipt cerul ca

când Pruncul face fericită o mamă rotunjimea aceea bate din pinteni să iasă în lume oh El știe și coboară ca de pe o planetă mistică cu un scâncet bucură mii de fețe copilărești tobele

aș vrea să nu mai văd în fiecare dimineață răsăritul baltă pe viitoarea șosea năvodari mamaia soarele mahmur de neodihnă lăsându-se stropit de mașini care mâine poimâine vor zăngăni din ce au ele

între ziua de ieri și cea de azi nicio diferență noaptea cu implant de lună mă bagă în gura ei câțiva pescăruși în halatele lor albe curăță hornurile de fumurile unei ierni fără tine frigul se

nu mă citiți treceți pe lângă mine impasibili strâmbați-vă figurile înspre dincolo unde lumea se distrează hohotește înțeapă ruinează se sfâșie-n laude aruncă paiul de la unul la altul dă

mi-am pierdut casa dintr-odată a avut rău de mare și-a căzut peste punte cu toată bucătăria atunci le-am pierdut tot de atunci un colț de stâncă înfipt în țărm ca un amurg rănit de

rece pe țărm urc pe tobogan pînă pe primul nor și încep să cern gîndurile sînt albe din ce în ce mai dese copiii dornici încep să facă pîini pe care degetele rămîn ca niște cruci de

limba română este baia mea caldă cu spumant de lăcrămioare un bețigaș parfumat o muzică după inima mea clasică încet și blând clipocitul semn că respir din când în când tăcerea sapă în

Refac, după multă vreme, drumul spre casă, parțial pe jos. Multe schimbări. Începând cu mutilarea copacilor în zone în care soarele verii îți poate frige creierul. Mergi și începi să visezi păduri de

Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coș de nuiele și plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de șarpe, nu ne temeam de vremea ieșită de prin

sfioasă mi s-a spus sfioasă am intrat oamenii nici măcar nu au întors capetele se uitau după sfinți și lăcrimau lumină lucarnele am pășit împovărată de nemulțumirea lor în fiecare sălășluia ceva

odaia era așa de măruntă când ridicam brațele sprijineam un glob de var în salteaua de paie lăsam gropi bunica se făcea melc noaptea târziu și mă primea în căsuța ei de povești nu-mi

pandemia m-a surprins în inima ta virusul iubirii se preumbla voios prin mine vorbea cu glas prefăcut nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând la bagaje de mână doar ceva poezie

mi-e dor de dușmanii mei mai mult decât de mine de cuvintele lor ca niște îngrășăminte chimice din care ar răsări aceste plante fără de care viața ar fi doar un trecător prin măruntaiele

maramă cu chip de zeu vălurit privirea mea larg far fără odihnă bărbatule de oriunde ai veni dragoste cărnii tale spune-i că la țărm sentimente clatină nori cu vele dezlănțuit

fii puternică femeie ia-te cu viața de gât ca și cum ar fi amanta bărbatului tău dă cu ea de pământ smulge-i părul din cap dar mai înainte apucă-l de coada murgului fără astâmpăr și învârtește-o

câteva săptămâni am crezut că numai eu și cu mine tăiem singurătatea în două zeflemist bomfaierul rân j j j jea pe dinăuntru de fapt în tot acest timp igor se cățăra spre tavanul pe care

ascut lama de cuțit să tai nu mai pot de bine vă dau și vouă oh inima o acceptați cu toate suferințele cu boala pe care doctorul a pus ochii cică să nu mai fac nimic dar cum

am făcut și pentru tine ceva și pentru tine un mic gest cu palma cu degetele cu batista cu stiloul am creionat apropieri am donat sângele meu de poet am scris pentru tine fiecare idee