Ottilia Ardeleanu

nu știu cât aveam mânam căruța o vacă nebună trebuia strunită către hotar culesul nu ne speria mergeam cu bucurie deși nu ne vedeam fețele nici la dus nici la întors doar în câmpul obosit

pornim de la buze de data asta să ne rostim trupurile trudite în curățarea de coajă a metaforei vieții cu vârful degetelor vom căuta nevralgice sensuri vom zăbovi asupra lor prin mângâierea

nu mai ascunde poeții în inimă femeie păcătoasă cu versul îi ademenești în sufletul tău cu ferestre luminate de gutui mirosind a pâine și sare pragul cuvintelor e trecut pentru încă o noapte

toamna s-a ascuns în oase mă dor pașii ei apăsați prin toate articulațiile ca niște uși înțepenite de o vreme nici măcar inima nu s-a mai deschis toate bătăile vin dinăuntru și sfârșesc în

hei nu mă goni din tine disperato nu-mi arunca zilele în iad nu te grăbi să-mi dai de pomană toamna asta cu sânii doldora de fructe nu-mi trage cerul pe față ca o mască de oxigen și nu-mi

să vopsesc o zebră până la cer mi-am zis și i-am șoptit la ureche el a scuturat aripile un loc de trecere dincolo mi-am asigurat un semafor ar fi nimerit pentru traficul intens pe timp de

sunt soldatul trimis la iubirea supremă pentru care îmi dau și nu am nevoie de grenade îmi e de-ajuns această panoplie de cuvinte să ciuruiesc o coală de partea cealaltă faci notă

când laptele dă în foc mi-aduc aminte cum irumpeau ochii în plâns de prea multă fierbere mă apropiam de obrazul ei îmi frigeam buzele dar scăpam de toată răceala din oameni pupilele mi se

ai semnat pentru viză de flotant în inima mea am acceptat aveam o cameră goală ai mobilat-o în timp cu cele necesare unui suflet iubirea ta sticloasă aerul acela

chipeșa asta din fotografie e mama tocmai ea se șterge pe șorț de gustul pâinii ascultăm focul din vatră umbrele noastre se năpustesc pe ziduri ieșite din povești capete de zmei au închis toate

tată nu zăbovi nu te opri din drum nu spune de rău caută-mă unde-și lasă dealul umbra jos- jos peste ramurile tale nu chema norii sunt peste tot lași tată de câte ori or cânta cocoșii să

panoramă cu nimeni nu copii nu părinți nu națiune liniște cu miros de uleiuri esențiale dintr-o mie de biserici stratul de ozon plin cu sfinți să facem o infuzie ori

într-o zi un bocanc m-a strivit iar lacrimile mi s-au spart în definiții de culoare printre gene după ce m-a cules inutil obiect aruncat aiurea nici măcar într-un coș ori la groapa

ne-am certat ploua vrăjmaș am ieșit în fugă pământul mă urmărea îmi lua amprente rămăsesem fără vorbe încă sângerau hainele ude trădau neliniști mă prinsese noaptea ca o

până la iubire trebuie să simți cum te curtează moartea te răpune la pat în timp ce zaci aiurezi la iubire trupul te doare ca și când ai trecut prin toate supunerile ei fecioara asta

în nu știu câte lacăte te țin legendă tezaur taină ce-oi fi războaiele lumii de dragoste oare la porțile tale s-au dat istoria a scris hărți nu oameni nu vreau să te mai atingă

toarnă în găleți ce mai toarnă sunt ude casele până la piele văzduhul cântă ca o goarnă cenușă e lumea cenușă în vatră pustiu așezat turcește urâtul zâmbrește la ușă

pe drumul ce-o lua pe lângă cumpănă în straie ca tăciunele treceau sătenii cum și pacea în căutarea ilincăi o îmbrăcară în mireasă și plânseră ce altceva să facă la picioarele unei fete de

luna a rămas prinsă în plasa de pește a tatei se zbate sub șopru mă tem c-o să se usuce întunericul răsfir fotografiile pe masa din antreu frigul își bagă și el nasul adie amintirile ies