Ottilia Ardeleanu

suplu trunchi arcuit de vremuri îmi ieși în cale de parcă ai fi femeia ce mi-a fost dat să o strâng în brațe pentru a mă revigora ea cea subtil învăluită în mătăsuri de topaz și

dacă viața mea nu ar fi un brotac să te trezească noaptea din somn cu melodia lui orăcăită dacă nu s-ar înverzi pereții casei de hârtie de atâta apă plesnită de curenții unei trăiri dacă nu ar

ador pădurea peste drum de ochii mei îmi dă viață observ un lup în curte nu știu cine l-a dat afară din pădure de câteva nopți mă păzește să nu mă atace alte jivine sau să mă sfârtece

candidez la floare candidez la primăvară mă bazez pe voturile firelor de iarbă pe bătăile de aripi și mai ales pe cântecul păsărilor ce răsunet mai clar decât ciripiturile în albastrul unui cer

Am ținut de locul ăsta neștiut. Și neștiuți mi-au fost poeții. De la unii am învățat. Alții s-au purtat boierește. O copilă de la țară sunt, mândră de ierarhia mea. Am tors poezia, am cules-o de la

seara se varsă în farfuria goală mai înfometată de buzele mele neînmuiate în ciorba asta zilnică oferită de iluștrii vremii un fel de pomană pusă de ispită gladiatorul din arena cotidiană pe

am început o dietă de prietenie telefoanele pe off sms-uri nu mailuri neverificate evit facebook-ul cele câteva scrisori lâncezesc în uitare la serviciu sunt distantă nu mă mai las

îmbrac echipamentul în rucsac îndes provizii și cartea de poeme pe care mi-ai trimis-o urcușul e spinos tai câte-o fâșie de timp nu mi-e teamă de răceală tenebre ori bestii închipui micul

o răscoală de frunze cu vârfuri ascuțite în fața ușii mele a izbucnit de aseară nemulțumirea e un murmur continuu i s-a alăturat și marea face spume pare să aibă guturai nelalocul lor

câinele! m-a mușcat și am devenit în stânga latru ceața de cărămizi o altă lume dincolo nu poți pătrunde decât prin efracție în dreapta chelălăi pădurile de mâini scofâlcite spre

domnul prostescu se numește postescu. sau protopopescu dacă ne luăm după câte stropiri duhovnicești cu busuiocul a făcut peste poezie să iasă răul din ea. a miluit printre dinți cu câteva vorbe

tăceam și cât de mare ne era cerul trăgeai cu ochiul mă făceam că număr strugurii din vie cântau greierii jiul curgea peste pietriș gândurile făceau vârtej lumea își strângea drumul spre

dragostea cum ai tăia panglica la trecerea pragului unei clădiri somptuoase acele curiozități te atrag mai departe tot mai adânc între pereți roșii semne vitale peste tâmple cu flori timpul

nu știu cât aveam mânam căruța o vacă nebună trebuia strunită către hotar culesul nu ne speria mergeam cu bucurie deși nu ne vedeam fețele nici la dus nici la întors doar în câmpul obosit

pornim de la buze de data asta să ne rostim trupurile trudite în curățarea de coajă a metaforei vieții cu vârful degetelor vom căuta nevralgice sensuri vom zăbovi asupra lor prin mângâierea

nu mai ascunde poeții în inimă femeie păcătoasă cu versul îi ademenești în sufletul tău cu ferestre luminate de gutui mirosind a pâine și sare pragul cuvintelor e trecut pentru încă o noapte

toamna s-a ascuns în oase mă dor pașii ei apăsați prin toate articulațiile ca niște uși înțepenite de o vreme nici măcar inima nu s-a mai deschis toate bătăile vin dinăuntru și sfârșesc în

hei nu mă goni din tine disperato nu-mi arunca zilele în iad nu te grăbi să-mi dai de pomană toamna asta cu sânii doldora de fructe nu-mi trage cerul pe față ca o mască de oxigen și nu-mi

să vopsesc o zebră până la cer mi-am zis și i-am șoptit la ureche el a scuturat aripile un loc de trecere dincolo mi-am asigurat un semafor ar fi nimerit pentru traficul intens pe timp de

sunt soldatul trimis la iubirea supremă pentru care îmi dau și nu am nevoie de grenade îmi e de-ajuns această panoplie de cuvinte să ciuruiesc o coală de partea cealaltă faci notă