Ottilia Ardeleanu

copile ieși din mine ridică-te i-am zis cum putusem eram mută și el s-a sculat aproape gol a fugit pe pajiștea cu miei m-am simțit ca o casă părăsită auzeam pe dumnezeu curățând coșul

toate pălăriile chinezești se întâlniseră la șuetă vântul înfigea bucăți de spumă în piepturi nisipii personaje rigide aveau nasturii descheiați și se trăgeau nervos de mâneci ba chiar se

de la înălțime gândurile cad moi peste balustradă ar fi putut să se zdrobească de asfalt dacă nu s-ar fi prins într-o plasă de raze ca un păianjen uriaș agățat în mesteacăn privesc printr-un

Poate că oricine, nu știu, dar eu am un loc numai al meu, ferit de ochii lumii. Numai sufletul – complicele - știe de el. Þin acolo bucățele de fericire. De câte ori intru, împlinesc un ritual: pe

Aceasta nu se vrea o poezie Ci, mai mult, un fel de a scrie prietenilor mei virtuali Aș vrea să le-aducă fiecăruia câte ceva Măcar o metaforă pe care să o agațe de gând Unora oximoroane tropi

mă întreb ce-ar face sufletul dacă i-aș da drumul așa ca unei păsări să umble prin lume fără să-i pese că are trup de femeie neînvățat să se despartă de mine să fie liber să se ferească de

vă văd vă văd de oriunde aș fi gâtul meu scurt se rotește programatic îmi trag harta cu oameni mă plimb prin fiecare într-unul am zăbovit i-am derulat poeziile mele de dragoste și a părut

fiecare om o peșteră un monstru zgârie pereții să nu-i fie urât desenează ce crede el că înseamnă singurătatea sub alte chipuri cioplite din propriul chip brut adună bețe și le

pe culoarele acelea trăiesc numai țipete au picioare lungi și dezechilibrate ochii încercănați printre pleoape vineții trupuri zdrobite în goană de pași cărucioare tăvi care plimbă inoxuri de

eu sunt de vină așa i-am învățat cu zâmbetul pe buze în timp ce inima vâslește cu putere la cursul vieții într-o dimineață n-am mai suportat au cășunat dracii pe mine și cred că se vedeau

de un timp mă locuiește o nebună aleargă prin țesuturi cu picioarele goale și albe se întinde pe inimă pe diafragmă urme de falange își flutură pletele prin ochii mei ca

Lu este zaharoasă great again de femeie care-și încearcă măiestria fie și-ntr-un bloc de gheață cam diminutivă vizavi de el cu mult cerebel covăsit iubirea n-are corespondent în altă limbă și nici

mă întreb unde se duce praful care s-a ales din mașină din casă din viață din noi ceva de neînțeles spun burlanele de la streașină lacustru și cenușiu îmi vine să mă duc pe funiile adipoase

zorile duse – felinarul ruginit agățat pe ram

din mine pleacă mereu câte un om și pierd consistența oaselor se face prea mult loc pentru inima mea învățată cu strâmtorile uneori îmi caut plămânii să te pot respira prin pielea

Alzeimer. E ca un sistem de operare. Odată penetrat pe limba computerului, se despachetează, se copiază, se configurează. Îşi caută regiunea. Ai de ales(?)! Te invită să-ţi laşi credenţialele la

când ții de un om ții și de necazurile lui de cum vine acasă trist de cum își lasă geanta hainele privirea cum își ține capul în palme în timp ce povestește despre nereușite și câte eforturi și

voiam să te întreb așa cum se întreabă prietenii nu ești cam exagerat de politicos oamenii trec prin tine fiecare cum e îmbrăcat mai nuștiucum uită uneori bocancii

viața este o risipă un meniu aristocratic servit sub candelabre care plagiază lumina un aer condiționat de rochii bătute cu swarovski și papioane o formație de dansatori greci îmbrăcați un

la naiba toți dar toți sunt niște dependenți de lapte de mamă destin droguri iubire mătușatamara efectul de seră fmi de picioarele lor crescute din memorie și cum străpung aerul cu

mă aprind ca o lampă de grădină peste primăvară în lipsa ta zilele îmi par niște bocitoare plouă peste îmbrățișarea mea gălbuie mă defectez sentimental un timp mai pâlpâi cu efect

mi-am scos gândurile la plimbare animale de companie mor și se nasc de nenumărate ori într-o viață fără ele n-aș fi om le hrănesc bio cu poezie uscat sau umed au meniu zilnic îmbogățit cu