Ottilia Ardeleanu

m-am înecat cu sufletul tău am tras din el până mi-am supt buzele l-am strâns în limbă cuvânt peste cuvânt l-am plimbat pe gât și prin plămâni deseori am făcut rotocoale de pus pe degete el

șterg cerul de praf soarele iese stingher după o iubire mare se deschid ferestrele una după alta golul înaintează printre copacii neterminați intuim lipsa noastră toate se dovedesc de

Soare matinal- Felinarul ruginit Îi ține de urât * În zorii zilei- Un lampadar al străzii Prea singuratic * Plimbare în zori- Un felinar aparte Sub soarele blând * Gânduri de

vremea aceea în care ne vom întreba ne-am băut cafeaua azi când vom vedea vreun coș fumându-și plămânii ne-am luat medicamentele însoțite de notițe în care se numără orele flacoanele așezate

cuvântul tăiș feliază-mi speranțele micile plăceri înghite-mă nemestecat în timpul cât am mai rămas calc gătesc iubesc cresc educ planific economisesc alint glumesc scriu și plâng

nu știu cum cresc rănile una din alta zăpăcindu-mi sângele se deschid trufașe în piele o răscruce de drumuri pârâuri purpurii toate toate duc la tine

de oriunde mă iei cu degete umezite pe buze mă întorci să-mi cunoști un semn timpul între noi două file impregnate în cerneală caligrafic simțiri față-verso ne

îmi lipsești și văd toate lipsurile din jur dinlăuntru nu mai este acel ceva de care doar tu știi liniștea dintre noi mă sperie într-atâta este de copil care tocmai la ora de sport se

o întâlnesc pe doamna p pe drum drept ea nu putea veni pe altundeva din câte o cunosc pe orice cale într-o haină elegantă de om pentru care filozofia este nu cine o poartă ci

supapele s-au deschis din arderi lumea trăiește cenușiu străpuns cerul acneiform încearcă să-și adune măruntaiele dintre blocuri nocturne explozii de cuvinte în cădere se

o singură dată te naști o singură dată săruți o singură dată te dăruiești o singură dată iubești o singură dată urăști o singură dată scuipi în silă o singură dată iei lumea în piept o singură

ziua aceasta este o inimă zănatică mi-a sărit în piept dintr-odată sunt altcineva gândesc roșu privesc roșu vorbesc roșu merg roșu uite chiar aerul din brațele tale e roșu sărutul

să ne referim la noi doi la cum vedem iarna asta gerul petrecut peste ferestre voal de mireasă ia-mă de mână să încercăm amândoi luna prin binoclul iubirii am să-mi pierd un pantof

mai nou îți pândesc inima o privesc în fiecare zi prin cămașă parcă dă să scape când mă privești îmi neg plăcerea numai pentru a nu o distrage din ritmul ei de furtună pe mare cămașa îmi pare

din nou copil mă întâlnesc cu toți copiii de pe strada mea deși mult prea înaltă mă iau de mână mă prind în cerc desenăm pe asfalt șotronul căutăm o piatră cât mai netedă o găsim repede

copile ieși din mine ridică-te i-am zis cum putusem eram mută și el s-a sculat aproape gol a fugit pe pajiștea cu miei m-am simțit ca o casă părăsită auzeam pe dumnezeu curățând coșul

toate pălăriile chinezești se întâlniseră la șuetă vântul înfigea bucăți de spumă în piepturi nisipii personaje rigide aveau nasturii descheiați și se trăgeau nervos de mâneci ba chiar se

de la înălțime gândurile cad moi peste balustradă ar fi putut să se zdrobească de asfalt dacă nu s-ar fi prins într-o plasă de raze ca un păianjen uriaș agățat în mesteacăn privesc printr-un

Poate că oricine, nu știu, dar eu am un loc numai al meu, ferit de ochii lumii. Numai sufletul – complicele - știe de el. Þin acolo bucățele de fericire. De câte ori intru, împlinesc un ritual: pe

Aceasta nu se vrea o poezie Ci, mai mult, un fel de a scrie prietenilor mei virtuali Aș vrea să le-aducă fiecăruia câte ceva Măcar o metaforă pe care să o agațe de gând Unora oximoroane tropi

mă întreb ce-ar face sufletul dacă i-aș da drumul așa ca unei păsări să umble prin lume fără să-i pese că are trup de femeie neînvățat să se despartă de mine să fie liber să se ferească de

vă văd vă văd de oriunde aș fi gâtul meu scurt se rotește programatic îmi trag harta cu oameni mă plimb prin fiecare într-unul am zăbovit i-am derulat poeziile mele de dragoste și a părut