Ottilia Ardeleanu

mă văd în camera noastră așezată la masă scriu în legătură cu tine anotimpul se dezbracă de frunze și tot ce e catifelat în jurul meu lâncezesc amintirile mă țin de vorbă până noaptea târziu se

într-o zi m-am prăbușit cum ai dărâma o biserică și clopotul zvâcnește cu buza spartă Îl credeam răstignit în oasele mele dar așeza cărămidă peste mângâieri m-a ridicat ca pe Cruce în

îngerul mi-a dat mie hainele dar nu știu să le port mă privește cum trec fiecare nasture în afara mea uneori uit haina descheiată mă dor toate cel mai rău este că și el se îmbolnăvește pe

existau o gramatică a zilei de muncă dimineți în chinurile facerii anunțate de cocoși dârlogi unelte o traistă pentru toți cărți ale chipurilor citite în liniștea dintre lumea trasă pe

pământul peste care am trecut greu cu plugul cu sapele cu boii cu nădușeala gândurile copilăria părinții bunicii cu osteneala prazul și mămăliga mă-sii de viață l-au luat odată pe la

ești liber să îți dorești multe cum ar fi un loc pe pământul nimănui să poți munci iubi trăi din tine bucuria să se poată cum ai rupe un miez de pâine sfințită și trupul ți-ar deveni

după fiecare perlă văd femeia care te seduce luna fuge cu un tablou în brațe o cochilie prinsă într-o plasă aurie încercăm recuperarea spațiului cu umbre în simbioză perfectă buzele tale

unii în alții dimineața coborâm ca dintr-un trunchi unul după celălalt ne răspândim radial un păianjen imens migălește pământul brodează lucruri oameni sentimente informații așezări

în fiecare seară mă încui într-o cameră de cristal rulez aripi de fluturi și le înmoi în lichidul albastru picur semn cu semn până ce se aude numai susurul fiecare venit își lasă hainele pe

n-am crezut vreodată că tăcerea îmi poate vorbi atât de frumos când se întinde între noi aerul ia nenumărate forme de viață cât să mă uimească tablori transparente potrivite ochiului și

venise muma-mumelor cu ochi fardați groaznic un bolero cu deschidere la buric și un fel de belciug ghearele făcute cum se fac acuma pe bani mulți părul vâlvoi pe-o parte în direcția vijeliilor de

eu nu-mi numesc cuvintele dor și le las în pace este o întoarcere în clasele primare la jocul de-a memorarea identifică locul mărimea culoarea numele întotdeauna numele la sfârșit semnătura

te-am lăsat să faci stagiatura pe mușchiul inimii mele crescut înspre tine ai pătruns ca un strat de ozon peste care ai așezat un strat de iubire unul de emoție altul și altul până am

dă târcoale. cu ceva greu pe umăr și gluga cât o noapte de toamnă căzută pe creștetul pământului. când vine vremea, se apucă de muncă și taie, doboară, usucă și îngroapă. se hrănește doar din

plaja transpune trupuri totul se va transforma deocamdată încercăm lutul cu tălpile intrăm în mare nespovediți îi lăsăm parte din noi unii se dau cu totul suspine și cer niciodată apusul nu

ziduri în pustiu tac până te iau frigurile ghemuiești sufletul între coaste îl mototolești de parcă ai vrea să dai coș și nu nimerești din prima săritură spre nicăieri ziduri groase în ele strâng

niciun ștreang nu te ține în asfixie mai mult decât minciuna picătura de viață eliminată pe lângă sfoara groasă intrată în jugulară fiecare por însângerat în jurul grumazului un șirag de

prea alb doar proiecția unei bufnițe siluește decorul pe obrazul gheață aluneci tu într-un glob minuscul m-ai trădat te-am prins cu ea așa cum prinzi din zbor o poantă dar nu

frunzele spirite urmăresc iarna pe soclu o afrodită șlefuită de vânt lipește afișe pe stâlpi imaginari susțin viața asta un autoportet cu șarpe sâsâie iubiți și veți fi fericiți într-un

matinalele mele gânduri cu fir de borangic albastru câmp de toamnă răsucită pe spic zăriră-n fereastră dintr-un nimic un colos de nor înfiorător octombrie se-apropie ce inamic cu vântul

azi am impresia că scriu cu o pasăre cu aripile cu ciocul cu ghearele cu zbaterea ei cu foamea libertatea zborul ei decupând aerul mai rotund decât cuvintele ele au vârfuri și cozi scurte țepi