Ottilia Ardeleanu

tragi călimara în ideea iubește-ți aproapele cauți o pasăre pe cer și o ademenești cu semințe o lași să se sature să-și șteargă ciocul de iarbă până se face verde o prinzi de-o aripă și îi smulgi

ce mai faci mor în fiecare zi câte puțin a intrat singurătatea în oase își sapă cavou aiurea asta trăiește cât istoria istorie suntem noi iubirea s-a gârbovit stă pe bancă la soarele

după ce a atins rochiile mele ciorapii obiectele direct pe piele după ce le-a aruncat cât colo m-a invadat ca pe o livadă cu fructe coapte a scuturat puternic fiecare pom și a cules până nu a

suntem pe cont propriu doar impresia unei cărți foarte bune citite pe partea luminoasă când liniștea vorbește de la tribuna certitudinii ai parte nu dacă te-ai rătăcit în detaliile vieții ci

sărbătorile sunt fluturi se așază pe versuri poemele se deschid așteptând colindătorii clopoței litere vesele se scutură din mâinile mele înaintând pe taste ca prin nămeți urează poeților

cea mai bună moștenitoare de cavouri am fost viața se scurge fără rost câți poeți și-au dorit să moară la mare unii chiar au reușit să-l tragă de șiret pe soare mă plimb pe nisipul ud cer

merg aplecată printre poeme respirația fierbe zăpada neatinsă lângă cenușiul uman greu de trecut cu piciorul cu inima sălbăticită umbrele se fac fiare flămânde din aer neastâmpărate gânduri

vremea e mereu veștedă o pasăre vine rotind aerul îmi cântă de pocnesc mugurii timpul meu nu mai înmugurește brațele sunt niște obiecte de piele te simt în sânul lipsă ca o gheară

dacă ai văzut cuvinte libere să-mi spui dacă ai văzut om liber să-mi spui și câte feluri de libertate cunoști numai moartea e liberă și n-a făcut nicio școală pentru asta nimeni n-a

te-am plâns, iubire? ai vrea tu! ai vrea tu să fii în pielea unui om care te înțelege deplin care știe că ai un început dulce fin tulburător nopți albe topite în foc poezie în doi vin roșu

plouă mărunt spre seară ies în umezeala străzilor intru la coafor se fac programări pentru ziua femeii la piațeta leului nici porumbeii nu stau pe vremea asta nu deschid umbrela îmi place să

în lumea asta împrăștiată pe covorul vieții dumnezeu rezemat de un moșmon cu mâinile rătăcește printre noi la întâmplare caută să ne combine după forme și culori cine știe cât îi trebuie să

vino pe-nserat iubite în trifoi cu patru foi printre plantele plivite să ne spunem doruri noi să culegem stele verzi să le-nghesuim în sân printre greierii cirezi și ponoarele cu

rănile mele supurează poezie amurgul căinței ultimele picături de ceară din razele soarelui ieșit din mare ca un făt e trudă în adâncul cărnii mele niciodată nu am știut dacă am întreaga

anii sunt flori pe ram mai iei câte-un diazepam fluturi câte-o batistă de dor în zbor trec cele mai frumoase clipe timpule principe tu nu mai gândești ne zorești și dai bice la boi câți

nicio tristețe în jur lumina arcuiește un lujer suie pe o creangă pe toată coroana pune un pas mare pe deal se apropie ștrengărește eu mă ascund după perdea îmi zgârie pereții apoi

rămân pe țărm cu ochi cât gălbenușul fierbinte din palatinul orizontului - câine cu limba scoasă prind în năvodul privirii pești devoranții apelor fac șanțuri înspinate de raze

s-a îmbolnăvit medicii îl consultă zilnic îi prescriu pilule de viață experimentează incizează amputează și notează combinat cernobâl aviară porcină născocită aerul este

când scriu oamenii negri se vor fi dus demult cu gândurile lor târâind pe făgașe mai bune sunt iluziile în sticluțe de esență tare te culci pe-o ureche atunci visele mai negre decât