Nu blestemati cifrele, nu ni le ucideti
Nu le schimonisiti si nici nu le deteriorati ipotezele
Ele sunt niste lumini magice si sincere
A unor lumi in care vibreaza antitezele.
Cifrele nu sunt
ce este cuvântul fără zâmbet? -
tăcere ni se va spune
sau o frontieră a vocalelor moarte.
ce este cuvântul trecut în lacrimi?-
este o mare afacere
în care sunt implicate numeroase
alergăm după tramvaiul de la colțul străzii
ca după o lume ce se pierde în ceață
cu tichetul, fluturându-l în spațiu,
ne mișcăm printre coloanele lui Ta-at
și ne schimbăm în sferturi de
Sunt o mare enigmă și prima celulă
Sunt un cod cifrat în combinația pilulei
Sunt hazardul rătăcit în plosca cu vin
Sunt Eu cel care sunt.
Nu reclamați, rog, jocul subtil al dimineții
Și
Încuviințăm să trecem secunda în lacrimi
Ca pe o flacără aprinsă în violet,
Iubirea noastră-i capricioasă ca briliantul,
Ce ne răsfață ochiul și-l transformă în oval strident.
Îngerii celți ne
Urc trepte trepte trepte
Pe scări înalte pe scări drepte
Eu urc iarăși trepte trepte trepte
Liliacii îmi enumeră în gânduri pașii
Și urc pe scări enorme uriașe
În voci rătăcitoare
Trăim sub astrul ce cuvântă
Ne binecuvântează și încântă
Trăim povești nemuritoare
Și lacrimi ce ne pun zăvoare.
Trăim sub rua dimineții
Sorbim cafeaua tinereții
Și triști privim cum sparg
Ne reflectăm în oglinda albastră
Ca două puncte distanțate
Ale spațio-temporalității
Oglindă relativă față de un plan:
Tu o trabslație,
Eu o translație,
Aplicate pe câmpul teleneural.
Și creăm
Ne așezăm pe câte o petală de romaniță
Și ne ținem inimile în palme
- Ce culoare mare roșie ai, îmi spui,
- Ce ecou de toamnă se naște în tine, îți zic,
Ne învârtim ca două bule de aer
Și ne dăm
e un timp în care clonele nasc lumi paralele
zâmbete impersonale sunt omologate ca fiind vocale
sentimentele ne asaltă și noi nu avem umbrele
și ne înăcrim gustul cu cele mai răscoapte
Moarte, ce-ți pasă dacă eu dis-di-dimeață mi-am spălat fața
dacă am schimbat periuța veche de dinți cu una nouă
dacă am spus trecătorilor, bună dimineața viață,
și am văzut că iarba e scăldată de
Noaptea a coborât al casei prag
Și a chemat Pescarul în larg
Ca să vadă marea zbuciumată
Cum îl așteaptă să o vadă
Să-i spună basme și poeme
Ce împart iubiri eterne.
Pirații să descopere o
Fată frumoasă care îmi lași gura uscată
care nu s-a înfruptat încă din sărutarea ta
și nu mai vrea decât să vadă
chipul fericit pe timp de lună plină.
fată frumoasă ca o emoție abisală
și
Posibil că este o mare emoție la această nuntă
dar la care este absentă mireasa mea...
dacă ași ști că va apărea la ușă
și mă voi îmbăta cu dragoste
doar ca să-și ia adio de la inima mea
iubirea
Stăm ca doi oameni obișnuiți
Într-un fel apocaliptic
Mulți te cred târfă
Mulți mă cred fraier
Tu ca o Evă
Eu ca un Adam
Dar stăm și ne privim
Cum s-ar privi două stele fără să se atingă
Sau
E o minune orașul
în care comunic în lucruri retrospective
Mesager al unei sincerități
Iubit de-o inimă impară.
Profeții în liniște prin noi
Ne-au declarat ziua nunții
Nu a fost decât
Și dacă bruma cade în palme
Vocalele se stâng ca lacrima pe buze
Și ne aplică sinceritatea în emoție
Încât trăim sensibilitățile lăuntrice.
E adevărat descoperim lumea în loc de somn
Și
a bătut la fereastră și a spus că-i Umbra mea
nu am știut, era chiar viața, care mi-a spus că iar mă vrea
și i-am ascultat cuvântul și am avut același dor
când s-au încărcat sentimentele pe siteul
Pasără cu haină albastră
Tu zbori afară după fereastră
Fără ură și prejudecată
Pe lângă cer și Paradis.
Și nu ai regrete, nici tristețe
Ești ca și visul înecată
În respirația imaculată
În
Magia vocalelor ne reprimă suferința
Vrea să ne izbăvească de însingurare
Așa că ne-au crescut aripi de îngeri
Și nu e nici un călugăr să ne sfințească păcatul primar
Să dea de veste în țară și
Mânile mele îți sărută cuvintele
Ce ne înconjoară cu patimă
Și a coborât cerul să se convingă
Că am reușit să împăcăm gura lumii
Lângă împăcarea terei și a cerului
Corola de minuni a
Femeia care a lăcrimat pe umărul meu
Îmi ținea în mâini inima mea
Care se făcuse mare
Ca o enciclopedie a tuturor sentimentelor
Din orașul cu Îngeri...
Clopotele învierii îl ispiteau pe Duhul
nu ne mai ținem de mânuță
și nu ne mai spunem din ce cănuțe sorbim ceaiul
și liliecii ne sperie pe uliță
și ne mușcăm iarăși graiul.
azi urșii noștri au adormit în cabana de la munte
pentru că