Octavian Sergentu

Eu am privit-o în ochi ca pe o fantomă și ea s-a așezat pe prispa casei mele. Și a vorbit cu glas prea tandru și încet, Și mi-a vorbit strident și apoi alene. - De ce mă porți prin largurile

Adio, dar frunzele ne cad în palme Ca niște salbe rupte din aștri Ca niște lacrimi vorbite-n toamnă Triste și ude, ca picăturile de ploaie. Singurătatea ne apasă în umbre Singurătatea nu ne

Am adormit în zborurile noastre Tu la un capăt de drum, eu la altul. În hibernare au rămas sentimentele, șoaptele, mângâierile, oftatul. Nu mai știm când zâmbim la trecători Când lacrimile

Încuviințăm să trecem secunda în lacrimi Ca pe o flacără aprinsă în violet, Iubirea noastră-i capricioasă ca briliantul, Ce ne răsfață ochiul și-l transformă în oval strident. Îngerii celți ne

Sunt în interiorul lacrimei de tată care nu-și slăbește din ochi fiica cu dragoste oarbă de ani- lumină ca o obsesie care își vede împărăteasa în rochie imaculată de mireasă aripi doar aripi de

am obosit sa astept tacerea din fereastra si ochii mei s-au micsorat vizibil as vrea sa ma scufund in somnul ce ma apasa dar daca vii si eu nu stiu doar inimii ii pasa. Am obosit

criză de scrisori şi clişee de atitudine perseverează în algoritmul imaginar arhetipuri se manifestă în semilună ochii mei îmbracă

stau singur si citesc din femeia expresiva imi tin in palme fata ca sa nu sarute pagina-acolo unde nu se mai termina cu rotunzimea sanilor neinceputi care infloresc precum

Unde doctorii neputincioși pun degetul pe rană Ca pe o Țară înjunghiată și însângerată și se roagă să se vindece în final ochii mei îl simt pe Dumnezeu cum se roagă pe înserate să aprindem

Niciodată Lumina Niciodată lumina n-a fost egalabilă cu o zi de vară Uneori

Moarte, ce-ți pasă dacă eu dis-di-dimeață mi-am spălat fața dacă am schimbat periuța veche de dinți cu una nouă dacă am spus trecătorilor, bună dimineața viață, și am văzut că iarba e scăldată de

Motto:”Pentru ce această generație cere un semn? Adevărat vă spun că generației acesteia nu i se va da un semn”( Evanghelia după Marcu,

Sărut mâna, maică, În dimineți cu soare, Când dangăte de clopot Ne leagă viața-n zare. Privește cum morminte Scriu falnice orizonturi, Când libertățile umilite Ne schimbă soarta în

ce este cuvântul fără zâmbet? - tăcere ni se va spune sau o frontieră a vocalelor moarte. ce este cuvântul trecut în lacrimi?- este o mare afacere în care sunt implicate numeroase

Suntem încolonați în vis și-n tunică Și aspirăm la libertate și lumină Purtăm în inimi scurta noastră soartă Pe Dumnezeu și o țară întreagă. În epoleții răzbate povara luptei, Onoarea e

oare acești ochi pot să mintă când suferă infernal și cu lacrimile lor ți-ar spăla picioarele bolnavi precum sunt crezi în naivitatea lor și nu pricepi aproape deloc că-ți

e un timp în care clonele nasc lumi paralele zâmbete impersonale sunt omologate ca fiind vocale sentimentele ne asaltă și noi nu avem umbrele și ne înăcrim gustul cu cele mai răscoapte

Ochiule care mă privești pe mine ca pe un boț de pâine înfășurat într+un suman de lână și-mi scrii propria-mi viață pe o coală de hârtie... Ochiule care tresari la prima licărire de

împărțim în acest oraș focul ce ne arde zilele și anii și ne transfomră în comete ce se mistuie în zbor în mijlocul postului aspru sângele meu

Poate ca ingerii mai razbat spre noi Si ne ademenesc spre o iarna solitara Sau au luat imaginea unor cocori Care ingheata in rana. Poate ca ingerii suntem chiar noi

Povestea care nu s-a sfârșit Stă pe buzele noastre înnodate Se rostogolește ca o stea Care azvârle libertate Și curcubeie în felinare. Pe fiecare din cărări Jumătăți de

Nu au murit îngerii noștri Ei nu pot să moară pentru că sunt îngeri Și păzesc dragostea noastră Și culorile care zburdă pe dinăuntrul nostru Ca într-o gură de piatră Strig