Nu sunt profetul
Din primul cerc al cunoașterii.
Nu sunt ideea
Din primul zbor în care ne naștem.
Sunt manechinul
Unor ecouri respirate
Și iluzia căderii în spațiu.
Sunt visul în care
levitații închise în cerc select
căutăm pacea prin exerciții transcendentale
- dați-mi un sens pentru că
mugurii răbufnesc în primăvară
și barzele ne fac din aripi
când ne transmit
în lacrima ta
de înger
a pătruns lacrima mea
de demon
în aripile mele răsturnate
erau aripile tale desfășurate
ne priveau ca pe două planete
necunoscute
tu erai o lumină caldă
încearcă să înveți că viața refuză culoarea
în care stelele se izbesc în lumini să se arate
și prefăte că ești scârbit de această lume alterată
pe care ar putea s-o aprindă o măgălie de
Sărut mâna, maică,
În dimineți cu soare,
Când dangăte de clopot
Ne leagă viața-n zare.
Privește cum morminte
Scriu falnice orizonturi,
Când libertățile umilite
Ne schimbă soarta în
Ochiule care mă privești pe mine
ca pe un boț de pâine
înfășurat într+un suman de lână
și-mi scrii propria-mi viață
pe o coală de hârtie...
Ochiule care tresari la prima licărire de
Mergem la munte
Să ne prindem de nori
Și să zburăm împreună
Prin Vechiul lan cu flori.
Norii ne vor lega genunchii
Și ne vor sălta pân'la sori
Ne vor lăsa pe o verde frunză
Să adormim în
și cerul strănutase în oraș
și invitase pictorii la prorpiul lor vernisaj
și am mers și eu, am mers pe ploaie
sa savurez culori și chipuri abisale
am fost tăcut și în simțuri adormit
când
Eu am privit-o în ochi ca pe o fantomă
și ea s-a așezat pe prispa casei mele.
Și a vorbit cu glas prea tandru și încet,
Și mi-a vorbit strident și apoi alene.
- De ce mă porți prin largurile
Oamenii sunt toți niște litere
și zilnic învățăm o nouă literă,
ca pe o nouă rugăciune
și ne dorim să-i înțelegem,
să-i conjugăm în verbe,
să-i obligăm să-și pronunțe corect
propriul
Dacă sufletul s-ar afla pe scara casei
și ar zburda de pe o frunză pe alta
și ar râde ca un copil mic
care abia prinde cu inima lui lumea
ce fel de haină ar purta ca să nu-l ardă soarele.
Dacă
oamenii îmbătrânesc în orașul acesta
încălțați în opinci și-n sandale
ei îmbătrânesc când merg la vale
rostoglindu-se în zilele aride
și-n nopțile de viscol și ger.
Îmbătrânim și noi cu ei
În
Carnivorii își rod săruturile până la capăt
Poate prind prima picătură de sânge
și de aici prima emoție fierbinte clocotind
în vibrațiile emisferelor energetice.
Carnivorii își lasă amprentele
Ea este bătrâna perversa cu aripi
Care te linge pe rană la umbră
și te adună din dor și lacrimi
și în căințe îți vrea inima toată.
Și-ți vorbește că primul viol
Că a fost un mare noroc
ce-a
Unii indivizi se roagă la ceruri
Alții se roagă la candelă și invocă mistere
Sunt persoane care cred în ființe extraterestre
și alții care-s avizi după religia zestrei.
Eu printre care mă număr-
Lumea se întoarce cu lacrimi spre noi
și ne privește cum pășim prin lanul cu grâne
iar în jur cresc tainele atingerilor de mâni
și cuvintele plutesc prin soare și vânt.
Cerul se așază pe suflet
Soarele astăzi este bun
Numai cuvinte-naripate-n drum
Și suflete defilând în jur
Ce leagănă curcubeul sus ca pe un porumb.
Zâmbetul meu suspendat pe un ram
Pune vrajă și îmbie porumbeii
Orașul în care porumbeii se așezau în fața tălpilor noastre
Și ne cereau iertare și binecuvântare
Era proiectat în formă de inel
ca și viața din inima unor umbre zgomotoase.
Orașul în care
Suflă vântul în dormitor și adie a noapte,
Adormim cu cărarea pe care am pășit în viață,
Geamurile resfirate ne spun că-s visele în rând
și nimeni nu știe cine e iubirea din gând.
și noapte de
Am adormit în zborurile noastre
Tu la un capăt de drum, eu la altul.
În hibernare au rămas sentimentele,
șoaptele, mângâierile, oftatul.
Nu mai știm când zâmbim la trecători
Când lacrimile
Adio, dar frunzele ne cad în palme
Ca niște salbe rupte din aștri
Ca niște lacrimi vorbite-n toamnă
Triste și ude, ca picăturile de ploaie.
Singurătatea ne apasă în umbre
Singurătatea nu ne
Suntem încolonați în vis și-n tunică
Și aspirăm la libertate și lumină
Purtăm în inimi scurta noastră soartă
Pe Dumnezeu și o țară întreagă.
În epoleții răzbate povara luptei,
Onoarea e
aceeași singuratică promenadă
pe care o porți ca o corespondență
vânăm întrebarea serii „când?”
în care o vocală reprezintă un adaos
al fericirii care stă la coadă.
tu ești purtătoarea