Octavian Sergentu

Nu sunt profetul Din primul cerc al cunoașterii. Nu sunt ideea Din primul zbor în care ne naștem. Sunt manechinul Unor ecouri respirate Și iluzia căderii în spațiu. Sunt visul în care

levitații închise în cerc select căutăm pacea prin exerciții transcendentale - dați-mi un sens pentru că mugurii răbufnesc în primăvară și barzele ne fac din aripi când ne transmit

în lacrima ta de înger a pătruns lacrima mea de demon în aripile mele răsturnate erau aripile tale desfășurate ne priveau ca pe două planete necunoscute tu erai o lumină caldă

încearcă să înveți că viața refuză culoarea în care stelele se izbesc în lumini să se arate și prefăte că ești scârbit de această lume alterată pe care ar putea s-o aprindă o măgălie de

împărțim în acest oraș focul ce ne arde zilele și anii și ne transfomră în comete ce se mistuie în zbor în mijlocul postului aspru sângele meu

Sărut mâna, maică, În dimineți cu soare, Când dangăte de clopot Ne leagă viața-n zare. Privește cum morminte Scriu falnice orizonturi, Când libertățile umilite Ne schimbă soarta în

Ochiule care mă privești pe mine ca pe un boț de pâine înfășurat într+un suman de lână și-mi scrii propria-mi viață pe o coală de hârtie... Ochiule care tresari la prima licărire de

Mergem la munte Să ne prindem de nori Și să zburăm împreună Prin Vechiul lan cu flori. Norii ne vor lega genunchii Și ne vor sălta pân'la sori Ne vor lăsa pe o verde frunză Să adormim în

și cerul strănutase în oraș și invitase pictorii la prorpiul lor vernisaj și am mers și eu, am mers pe ploaie sa savurez culori și chipuri abisale am fost tăcut și în simțuri adormit când

Eu am privit-o în ochi ca pe o fantomă și ea s-a așezat pe prispa casei mele. Și a vorbit cu glas prea tandru și încet, Și mi-a vorbit strident și apoi alene. - De ce mă porți prin largurile

Carnivorii își rod săruturile până la capăt Poate prind prima picătură de sânge și de aici prima emoție fierbinte clocotind în vibrațiile emisferelor energetice. Carnivorii își lasă amprentele

Ea este bătrâna perversa cu aripi Care te linge pe rană la umbră și te adună din dor și lacrimi și în căințe îți vrea inima toată. Și-ți vorbește că primul viol Că a fost un mare noroc ce-a

Unii indivizi se roagă la ceruri Alții se roagă la candelă și invocă mistere Sunt persoane care cred în ființe extraterestre și alții care-s avizi după religia zestrei. Eu printre care mă număr-

Lumea se întoarce cu lacrimi spre noi și ne privește cum pășim prin lanul cu grâne iar în jur cresc tainele atingerilor de mâni și cuvintele plutesc prin soare și vânt. Cerul se așază pe suflet

Soarele astăzi este bun Numai cuvinte-naripate-n drum Și suflete defilând în jur Ce leagănă curcubeul sus ca pe un porumb. Zâmbetul meu suspendat pe un ram Pune vrajă și îmbie porumbeii

Orașul în care porumbeii se așezau în fața tălpilor noastre Și ne cereau iertare și binecuvântare Era proiectat în formă de inel ca și viața din inima unor umbre zgomotoase. Orașul în care

Suflă vântul în dormitor și adie a noapte, Adormim cu cărarea pe care am pășit în viață, Geamurile resfirate ne spun că-s visele în rând și nimeni nu știe cine e iubirea din gând. și noapte de

Am adormit în zborurile noastre Tu la un capăt de drum, eu la altul. În hibernare au rămas sentimentele, șoaptele, mângâierile, oftatul. Nu mai știm când zâmbim la trecători Când lacrimile

Adio, dar frunzele ne cad în palme Ca niște salbe rupte din aștri Ca niște lacrimi vorbite-n toamnă Triste și ude, ca picăturile de ploaie. Singurătatea ne apasă în umbre Singurătatea nu ne

Suntem încolonați în vis și-n tunică Și aspirăm la libertate și lumină Purtăm în inimi scurta noastră soartă Pe Dumnezeu și o țară întreagă. În epoleții răzbate povara luptei, Onoarea e

aceeași singuratică promenadă pe care o porți ca o corespondență vânăm întrebarea serii „când?” în care o vocală reprezintă un adaos al fericirii care stă la coadă. tu ești purtătoarea