Poezie

Zbor

2 min lectură·1 aprilie 2015

Mediu

Lumea se întoarce cu lacrimi spre noi

și ne privește cum pășim prin lanul cu grâne

iar în jur cresc tainele atingerilor de mâni

și cuvintele plutesc prin soare și vânt.

Cerul se așază pe suflet și-n retina din ochi

Zarea ne ascultă legenda unui singur destin

Astrele se încing în nopți și răzbesc în torți

Viața noastră-i un blestem și-un chin.

Casa noastră-i lumina din ani de iubire

Depărtarea răzbește în ferestre albastre

Și-n malurile râului singuratic și abandonat

Care prin noi zilnic renaște.

Vom zbura cu porumbeii într-o zi

Undeva, unde norii își au un sfârșit,

Undeva, unde munții nu vor mai fi

Într-un alt spațiu și timp.

Prispa casei va îmbătrâni-n dor

După fiice și după feciori

Nu va mai fi apusul și nici zorii

Nici un suflet de visător.

Dumnezeu de ne va judeca

Ziua cu noapte o va inversa

În lacrimile noastre se va scălda

și eterna iubire o va blestema.

Ceața în tihnă se lasă pe sat

Încă mai sufăr pentru sufletul drag

Doamne, mă iartă, nu mă judeca,

Blagoslovește-mi zborul orfan.

Lumina se revasă în casa mea

Jocul vieții îmi mistuie cămașa grea,

Deasupra, îngerii desculți și prea cărunți,

Mă îndeamnă în visele cu munți abrubți.

002.124

Octavian Sergentu. “Zbor.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/octavian-sergentu/poezie/14068684/zbor

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.