poate că am uitat cartea deschisă la poezia asta
era un text narativ versificat din secolul nouă
numai visul mă ține viu
realitatea e o presupunere între fluxuri
geopolitice de tancuri
eu sunt
Pe zidurile acestor străzi
cresc lacrimi
în coliere de rouă.
Le putem zice geamuri de beton,
fier-beton,
viziune,
nicidecum case,
clădiri...
Zorii de ceață se năpustesc
spre malul
Despre idoli în amurg,
bătrânul nebun, în sentințe,
rumina idei, amoral, necuviințe...
Despre un amurg cu idoli,
despre (ne)cer, necredințe,
vitalist, pierdut, con clavi,
în dialog mut cu
Deschis e cerul către steaua nordului
de gândul coborâtor la sud.
Captiv în peșterile din câmpie,
din care ființe albe, milenare,
ies în căutarea ființelor naive
care au răsărit din
Ți-ai alege un nufăr
pe un lac calm
în loc
de o stea pe cerul senin?
Ar fi precum
regele ar lua calul.
Târgoveții s-ar răscula,
geloși pe gambitul lichid.
Ce ai pune în sticluța
M-am întrebat cum s-ar scrie
dicteul automat al liniștii
urmat de cel al nepăsării.
Fără text de balast
sau baroc lingual nevrotic.
Fără steluțe nesincere
pe ceruri lipsite de nord.
Fără semne
Nu știu să se fi plâns atât făr' de lacrimi,
făr' de rost,
sau făr' de vină,
cum s-a plâns în zilele astea toride
între ochiurile hamacului dintre palmieri?
Săracă bucată de pânză, udată
de
nimeni nu ți-a spus
să te trezești
în țara asta
în orașul
ăsta
roz
și
a
l
b
C
a
v
a
r
u
l
ai făcut asta când ți s-a tocit perna
norilor de ploaie din lumea cealaltă
asemeni
Canarii nu plâng pentru libertate,
lor zăbrelele le vin cochet,
zborul le e sigur în volieră.
Nu cântă doine
în bărăganul
dintre dealurile feleacului.
Sau eu nu mai vreau să-i țin
în cușca
lumea de astăzi - patul lui Procust.
lama din ghilotină
drept în coada de tutun
iar maxilarul degetelor
se oprește carnal în spaimă
vom lăsa dâre de scrum
și nori de fum din furnale
cu
Sunt o mie de voci
dintr-un răgnet
de jale.
Individul inexistent:
al lumii socialiste,
al poeților torturați,
al Albei Neagra din comuna Lepădați,
al tiradelor păuneștiene,
al cenaclurilor
Ei visau 'merica singuri.
Visau așa cum
are durerile facerii
luntrea în baltă.
Ei visau 'itanicul, vis
la singular, în plural,
cu ochii mari ca stafiile
reci care caută eterul statuii.
Ei
Întrebarea lui Hamlet nu rezonează cu craniul.
Drumul cuvântului nu este carnea unor umori silnice.
Degeaba este, doar, constatarea lucidă.
Degeaba este mantia de neviață a vieții,
locul în care
scriu și șterg
scriu și șterg
scriu și șterg
scriu și șterg
scriu și șterg
o
r
a
mărunțișul
umbrele semilunii
sunt oameni făcuți doar
părți ale exploziei viață
inteligentă și
Niciun poet
n-
a sărutat poezie,
gelos pe poeți,
poveștile lor, versuri
către cititorul flarf&slam
căzut "joystick".
Inima occidentului/
ochi pe ecran.
În ecran, ritm,
durerile
Dincolo
e un nesimțit
care
nu uită în oglindă
nici urgia simțurilor...
Strigă din gură
de șarpe
în carne
ca pulpele
peste rotisorul
în flăcări
Ne urăște
în nimicnicia lui
cum
.
zbor prin orașe de fier
închis în becuri
(cuști de luminăînîntuneric)
om cu fața de cer
(viu ca fantomele în cimitir)
citind lirică bacoviană
luntrea lui Noe în picaj
abia așteaptă
Există o dată din multe
o primăvară care vine toamna
sub lâna de amintiri
Nicidecum nu există
toamnă care să iasă din vară
nici când simți cu mâneci lungi
alungând căldura umbrelor pe
Dintr-un arc
aurit - albit de gânduri -
în buclă aidoma
spirală,
dintele ceasornicului
pune în mișcare cercul.
Iarba privește în cer.
Nu vede nori,
doar sticla mângâiată de soare.
Multe
Aur topit în negura toamnei
peste alei în putrefacție. Viața
colcăie între diferite umbriri.
E junglă între frunze
de la un capăt la altul.
Roți.
Faruri.
Mohorât
fum, negru de fum,
din
Un zepelin - regnul păsărilor
alungește cerul spre toamnă...
din "bluetooth-ul" mașinii
susură magic: "summer is gone...";
potecă către negura răcorită,
umbrită între carpetele
Seceratului - cu laser - câmp
smălțuit, câmp putrid,
îi descuiam umbra-n nuferi,
coboram după guvizi...
Acolo, în pârgul vieții
cu tihna din larg de lac,
zburau gâze asupra ceții
dintre
Ordinea durerilor nu e în borcane inscripționate.
E o harababură de fapte istorice, pocnite de șansă,
precum e și ființa citadină a eului poetic.
Ordinea iluzorie a lămâilor în șir, la fiecare
Vremelnicia noastră a început într-o casă cu bârne grele de lemn.
Acolo mirosul de lut amestecat cu cel de om însemna simplitate.
În casa asta îmi simt corpul, mare colindată de furtuni.
Știu că