Oancea Sorin

poate că am uitat cartea deschisă la poezia asta era un text narativ versificat din secolul nouă numai visul mă ține viu realitatea e o presupunere între fluxuri geopolitice de tancuri eu sunt

Pe zidurile acestor străzi cresc lacrimi în coliere de rouă. Le putem zice geamuri de beton, fier-beton, viziune, nicidecum case, clădiri... Zorii de ceață se năpustesc spre malul

Despre idoli în amurg, bătrânul nebun, în sentințe, rumina idei, amoral, necuviințe... Despre un amurg cu idoli, despre (ne)cer, necredințe, vitalist, pierdut, con clavi, în dialog mut cu

Deschis e cerul către steaua nordului de gândul coborâtor la sud. Captiv în peșterile din câmpie, din care ființe albe, milenare, ies în căutarea ființelor naive care au răsărit din

Ți-ai alege un nufăr pe un lac calm în loc de o stea pe cerul senin? Ar fi precum regele ar lua calul. Târgoveții s-ar răscula, geloși pe gambitul lichid. Ce ai pune în sticluța

M-am întrebat cum s-ar scrie dicteul automat al liniștii urmat de cel al nepăsării. Fără text de balast sau baroc lingual nevrotic. Fără steluțe nesincere pe ceruri lipsite de nord. Fără semne

Nu știu să se fi plâns atât făr' de lacrimi, făr' de rost, sau făr' de vină, cum s-a plâns în zilele astea toride între ochiurile hamacului dintre palmieri? Săracă bucată de pânză, udată de

nimeni nu ți-a spus să te trezești în țara asta în orașul ăsta roz și a l b C a v a r u l ai făcut asta când ți s-a tocit perna norilor de ploaie din lumea cealaltă asemeni

Canarii nu plâng pentru libertate, lor zăbrelele le vin cochet, zborul le e sigur în volieră. Nu cântă doine în bărăganul dintre dealurile feleacului. Sau eu nu mai vreau să-i țin în cușca

lumea de astăzi - patul lui Procust. lama din ghilotină drept în coada de tutun iar maxilarul degetelor se oprește carnal în spaimă vom lăsa dâre de scrum și nori de fum din furnale cu

Sunt o mie de voci dintr-un răgnet de jale. Individul inexistent: al lumii socialiste, al poeților torturați, al Albei Neagra din comuna Lepădați, al tiradelor păuneștiene, al cenaclurilor

Ei visau 'merica singuri. Visau așa cum are durerile facerii luntrea în baltă. Ei visau 'itanicul, vis la singular, în plural, cu ochii mari ca stafiile reci care caută eterul statuii. Ei

Întrebarea lui Hamlet nu rezonează cu craniul. Drumul cuvântului nu este carnea unor umori silnice. Degeaba este, doar, constatarea lucidă. Degeaba este mantia de neviață a vieții, locul în care

scriu și șterg scriu și șterg scriu și șterg scriu și șterg scriu și șterg o r a mărunțișul umbrele semilunii sunt oameni făcuți doar părți ale exploziei viață inteligentă și

Niciun poet n- a sărutat poezie, gelos pe poeți, poveștile lor, versuri către cititorul flarf&slam căzut "joystick". Inima occidentului/ ochi pe ecran. În ecran, ritm, durerile

Dincolo e un nesimțit care nu uită în oglindă nici urgia simțurilor... Strigă din gură de șarpe în carne ca pulpele peste rotisorul în flăcări Ne urăște în nimicnicia lui cum

. zbor prin orașe de fier închis în becuri (cuști de luminăînîntuneric) om cu fața de cer (viu ca fantomele în cimitir) citind lirică bacoviană luntrea lui Noe în picaj abia așteaptă

Există o dată din multe o primăvară care vine toamna sub lâna de amintiri Nicidecum nu există toamnă care să iasă din vară nici când simți cu mâneci lungi alungând căldura umbrelor pe

Dintr-un arc aurit - albit de gânduri - în buclă aidoma spirală, dintele ceasornicului pune în mișcare cercul. Iarba privește în cer. Nu vede nori, doar sticla mângâiată de soare. Multe

Aur topit în negura toamnei peste alei în putrefacție. Viața colcăie între diferite umbriri. E junglă între frunze de la un capăt la altul. Roți. Faruri. Mohorât fum, negru de fum, din

Un zepelin - regnul păsărilor alungește cerul spre toamnă... din "bluetooth-ul" mașinii susură magic: "summer is gone..."; potecă către negura răcorită, umbrită între carpetele

Seceratului - cu laser - câmp smălțuit, câmp putrid, îi descuiam umbra-n nuferi, coboram după guvizi... Acolo, în pârgul vieții cu tihna din larg de lac, zburau gâze asupra ceții dintre

Ordinea durerilor nu e în borcane inscripționate. E o harababură de fapte istorice, pocnite de șansă, precum e și ființa citadină a eului poetic. Ordinea iluzorie a lămâilor în șir, la fiecare

Vremelnicia noastră a început într-o casă cu bârne grele de lemn. Acolo mirosul de lut amestecat cu cel de om însemna simplitate. În casa asta îmi simt corpul, mare colindată de furtuni. Știu că