Oancea Sorin

Ei visau 'merica singuri. Visau așa cum are durerile facerii luntrea în baltă. Ei visau 'itanicul, vis la singular, în plural, cu ochii mari ca stafiile reci care caută eterul statuii. Ei

Întrebarea lui Hamlet nu rezonează cu craniul. Drumul cuvântului nu este carnea unor umori silnice. Degeaba este, doar, constatarea lucidă. Degeaba este mantia de neviață a vieții, locul în care

scriu și șterg scriu și șterg scriu și șterg scriu și șterg scriu și șterg o r a mărunțișul umbrele semilunii sunt oameni făcuți doar părți ale exploziei viață inteligentă și

Niciun poet n- a sărutat poezie, gelos pe poeți, poveștile lor, versuri către cititorul flarf&slam căzut "joystick". Inima occidentului/ ochi pe ecran. În ecran, ritm, durerile

Dincolo e un nesimțit care nu uită în oglindă nici urgia simțurilor... Strigă din gură de șarpe în carne ca pulpele peste rotisorul în flăcări Ne urăște în nimicnicia lui cum

. zbor prin orașe de fier închis în becuri (cuști de luminăînîntuneric) om cu fața de cer (viu ca fantomele în cimitir) citind lirică bacoviană luntrea lui Noe în picaj abia așteaptă

Există o dată din multe o primăvară care vine toamna sub lâna de amintiri Nicidecum nu există toamnă care să iasă din vară nici când simți cu mâneci lungi alungând căldura umbrelor pe

Dintr-un arc aurit - albit de gânduri - în buclă aidoma spirală, dintele ceasornicului pune în mișcare cercul. Iarba privește în cer. Nu vede nori, doar sticla mângâiată de soare. Multe

Aur topit în negura toamnei peste alei în putrefacție. Viața colcăie între diferite umbriri. E junglă între frunze de la un capăt la altul. Roți. Faruri. Mohorât fum, negru de fum, din

Un zepelin - regnul păsărilor alungește cerul spre toamnă... din "bluetooth-ul" mașinii susură magic: "summer is gone..."; potecă către negura răcorită, umbrită între carpetele

Seceratului - cu laser - câmp smălțuit, câmp putrid, îi descuiam umbra-n nuferi, coboram după guvizi... Acolo, în pârgul vieții cu tihna din larg de lac, zburau gâze asupra ceții dintre

Ordinea durerilor nu e în borcane inscripționate. E o harababură de fapte istorice, pocnite de șansă, precum e și ființa citadină a eului poetic. Ordinea iluzorie a lămâilor în șir, la fiecare

Vremelnicia noastră a început într-o casă cu bârne grele de lemn. Acolo mirosul de lut amestecat cu cel de om însemna simplitate. În casa asta îmi simt corpul, mare colindată de furtuni. Știu că

Înghețul m-a lăsat uituc, hămesit de dor, lucrul trupului meu e altundeva. Se sting stelele, iriși roșii sub pleoape mari clipind. Norii se îmbracă în haină lucioasă de pijama. Nu pot să-mi mai

Valuri înghețate cu văi de calcar, galop de cai albi, sălbatici, cu ochii albaștri, și nechezatul adânc, mulți scriitori ar fi vrut să-mi imaginez prin Parnas. Poetul Pindului pe nicăieri nu

Imense frunze roș-ruginii apăreau pe cerul senin. Grele ca durerea de a fi român, câteodată. Din înalt profesorul ne zărea schijele argintii precum pulberi de aramă Simplitatea ființei ce mă

Profesorul de istorie își chemă caleașca cu pegași la balcon. Din negura unor ruine, sau așa apăreau, urca alaiul divin. De sus, din nori, un vuiet anost se tot amplifica. Din ochii lui ca prin

Sunt umbre de epoleți sub strada noastră, ascunse în asfalt și Casa Poporului. Dau lumină chioară noaptea și ne vorbesc din adâncul pieții până ne ia plânsul în apartament de frica cutremurului

A venit inocent, ochind clepsidra cu zâne de nisip și heruvimi. Mi-a cerut mai apoi voie să-i dau vorbele care sparg sticla. Mi-a plâns ca un criminal fără crimă în lividele mele brațe de

"Mi-e frică de pescăruși, de cormorani, de lebede, de gâște"; își spunea ea în fiecare dimineață de somn. Era visul cu ceilalți de demult. Era amintire sau nu? Erau anii ăștia o mașină a

Te trezești din alb în întuneric de-l tai cu o mulțime de făpturi amabile, până ce aprinzi Lumina.

De ar fi o himeră timpul ar fugi ca Iuda în ștreang fir-ar real și doar dacă asta ar fi O inimă, un suflet, o existență, care ascultă iepurii cum rod iarba din candelabre și veselă de

Eu sunt apusul - iepure amăgit de goană prin omăt jilav! Eu văd prin ochii durerii cu pupilele tale mari de frică... Predicat uitat! Eu mă uit - pierdut între labele tale fioroase de iepure

Numai între metafore prolixe caută scormonitorii de sclipiri pierduți în timpi lăuntrici. Scrisul erupe agramat, ambiguu, pentru că din metafore fixe e ușor să fii intrus în om. Cerul din