Gol

Ordinea durerilor nu e în borcane inscripționate.

E o harababură de fapte istorice, pocnite de șansă,

precum e și ființa citadină a eului poetic.

Ordinea iluzorie a lămâilor în șir, la fiecare tragere de manetă,

seamănă cu mintea fracturată a profesorului.

Chinuit de spaimă, încearcă să nu asude

când vede orașul,

o rezervație de balauri.

Ce a ajuns Bucureștiul copilăriei lui comuniste?

Orice zare îi e străină, de când a ieșit din nori.

A ajuns să albească pe bănci, în Cișmigiu,

uitându-se la rațe.

A început să uite gustul tinereții postdecembriste.

A scris ziare și jurnale intime pentru urmași.

Viața l-a transformat, însă, într-un slot machine

pocnit de un autor necinstit care-și caută norocul în iluziile lui.

Unul care, niciodată, nu și-a imaginat simplul fapt de a ieși șirul norocos, mucos douămiist!

Ce chestie, până la urmă, cine a mai văzut hămesit inteligent?

I-ar spune el cum era prin optzeci...

Erau gardurile pline de șerpii literaturii

zdrobind nepăsarea.

Astuia cu pixul în mână nu-i iese o faptă bună?

La urma urmei cine nu bagă în traistă dacă îi dai?

La urma urmei plânsul pe care l-a început în balcon

a fost o iluzie, de efect, pentru a deveni celebru?

A rămas un trecător informat printre brute neînduplecate.

De la nord, la sud; de la est, la vest, doar neatenți,

donquijot-ism de cocioabă, veșnicie de plafon.

Singur, în aburul lui de mulțime, caută să-și înțeleagă suspinul.

Eroii nu stau în el, ci în uitarea unei națiuni...