Nincu Mircea

Mâine pun foc în inima casei! Ce bucurie! Cât va fi de frumos! Mă voi înveli cu căldura Ce îi va înflăcăra Carnea ei. Pe altar îi voi așeza vreascuri Adunate de printre trupuri De copaci

Ceea ce trăim azi relevă faptul că trecem de la etapa în care lumea lasă în urmă modul mecanicist de a produce bunăstare, prin replicare, și, în numele dreptului la liberă exprimare, o valoare

Civilizațiile nu sunt realitatea în care trăim, ci muzeele pe care le vizităm pentru a înțelege cum au trăit cei dinaintea noastră. Civilizația este o realitate care există doar în trecut. Ca atare,

Dacă înțelegem că pentru a fi cu adevărat bun înseamnă să a avea posibilitatea de a alege și decizia care rezumă că ceea ce ai ales este să nu fii rău și, dacă, de asemenea, înțelegem că viața

Dacă tu mi-ai spune Că cerul de peste noi E o frunză, m-aș gândi Cât albastru se uscă Devenind ploi! Te rog, așază-te Lângă mine pe iarbă Să ascultăm cum în carne, Unde vor umbla viermii

Unghiile mele îmi cresc Din dorința cărnii de-a căuta În afară de ceea ce este în ea. Simt acest fel de a deveni Ca altceva decât poate fi Din ceea ce sunt când Vreau să ating Și ele

De când m-am născut m-am născut cu o durere sub ultima coastă dreaptă. O simt atât de adânc încât pare că zvâcnește din rana pe care Iisus a purtat-o pe cruce și încă o poartă. Și, tot

Apa nu curge! Apa cade sub propria ei actualitate. Ceea ce o face să se adâncească în înaintare este greutatea pe care o poartă în vintre. Însă, ceea ce îi dă această vrere nu este ea, ci

Deciziile fundamentale se disting de oricare alt fel de decizii prin faptul că sunt și că rămân viabile. Pentru că, datorită lor, funcționează relațiile dintre lucruri, dintre idei, dintre structuri,

Stau în marginea mării ce își trage în sine valuri pe care le-a risipit peste plaje de-a lungul a mii de veacuri ca nesfârșiri de idealuri. Aici mă întorc din umbra ce strânge uitarea din

Îmi imaginam că scriu poezie Și multe alte adâncuri din care Credeam că îmi îmbumbă Cerul cum în fluturi Împerecheri Mortuare. Apoi am înțeles că poeziei În ființă îi cresc uitări care Din

Despre ceea ce s-a întâmplat demult și nu poate fi uitat, după cum, spre exemplu, nu pot fi uitate comorile inestimabile, atunci când povestim celor din lumea în care trăim acum, pentru a le vorbi

Închideți toate ferestrele! Este suficient să dați click pe x Sus, în dreapta monitorului, Unde, precum un paing, În algoritm e prins. Apoi, jos, în stânga orizontului Din care priviți în

Lumea în care ne naștem Pentru noi, noii născuți, Nu a existat niciodată. Ca atunci când ascultăm Pentru prima dată un țipăt Care în adâncul întunecat Al nopții se ridică urlet Și se pierde

Când intru în oraș Îmi pun pe nări bandaj, Iar când intru în casă Intru ca în mormânt Cu viața rămasă. Abia atunci știu Că eu te-am cucerit Cetatea mea de granit, Deși nu te-am locuit Pe

În cadrul ferestrelor Este înrădăcinată lumina. E prinsă între pereții caselor Cu înflorite glastre și cu perdele De după care privim întuneric Împrăștiat printre stele. A fi, aici,

Fantastic este că în limba română cuvântul poem poate fi articulat atât genului masculin cât și genului feminin fără a-și pierde sensul. Ca atare, putem spune: un poem, două poeme, la fel de bine cum

Pescuim din cer stele pe cât Ochii noștri pot privi în el. La fel cum ne imaginăm Că pescarii prind pești La fel de mari pe cât Râul în care nada Lor o aruncă. Suntem prinzători de

Oameni, merit eu copacul în care Un fluture și o pasăre, ca niște tineri Fluierându-și pe stradă iubirea, Se opresc stând pe ram Din când în când Ca aiurea? Închipuindu-și că dorul Care îi

Brațele muntelui sunt crestele lui Ce se întind coborând în câmpii Din care ne adună la piept În timp ce pe frunte Depărtări îi cresc Fumări sinilii. Pe mine m-au prins strâns din Ambele

În oglinda apei cerul Își privește efemerul. Când ochii tăi în ea privesc Din rădăcini îi cresc Constelații. Precum ea, împreună, Înafara ei și a noastră, Tu, de cealaltă parte, Eu, în

Este o margine pe buza căreia Stau cuvintele ca niște prune stafidite Pe care toamna, cu toate ploile ei, Nu a reușit să le scuture. Pe întinderea ei ne-am întâlnit, Îmi aduc aminte, de multe

Din tine sorb ceea ce curge prin mine Ca printr-un vad trupul râului Ce devine din ieri mâine. Și, curgând înspre în afară, Îmi imaginez că mă voi întoarce Cândva la gura ce m-a rostuit Cu

Inima din pieptul nostru este Copia inimilor de dinaintea noastră. Cea alcătuită din mai multe inimi Care, la rândul lor, au zvâcnit în alte Piepturi unde au înflorit în glastră Ca într-un