Poezie
Solipsism
1 min lectură·
Mediu
Dacă am să îmi las iarba să crească
Așa, precum niște nori sau ca rădăcini,
Peste față nu îmi mai veți vedea
Carnea care îmi atârnă
Zbârcind în lumini.
Ci mă veți privi ca pe un pustnic
Care sub haina învechită își poartă
Pântecul, plin de mări fără fund,
Care nu poate fi umplut
De izvoare din piatră.
Chip de icoană din care divinul
Se întrupează și devine rană unde,
Dacă nu pun degetul nu pot spune
Că există, că mă inundă cu tot
Timpul fiecărei secunde.
Albastru răsărit din mov înroșit
Plin de adâncuri în care curg galben
Priviri de-a lungul cărora liniștit
Se deschid forme în noi
Zidite din carne.
004
0