Nincu Mircea

Rămân fidel privirii precum moartea vieții, Fiindcă sensul cuvintelor ei dăruiesc viitorul. Distincția sunetului și tăcerii mi se întind Precum lumina risipită între răsărit și

Unei fântâni înrădăcinată azi în amintire ce visam că odată purta în pântec stele i-am smuls din carne inelele de piatră prin care se cobora spre izvoare. Și le-am târât prin întuneric spre a

Rămân fidel uitării precum moartea vieții Pentru că în sensul cuvintelor văd viitorul. Distincția dintre sunet și tăcere se întinde Ca lumina între răsărit și apus într-o zi. Carapacea cu

De fiecare dată în care îmi crești în carne Mă rănești cu eternitatea orizontului. Și mă dor toate întinderile pe care le port În ființa care din starea ta mă înființează. În nenașterea

Unei fântâni înrădăcinată în sâmburii luminii, secată, uitată, ce părea a visa lumina din cer cum i se risipește în pântec, i-am sfărâmat inelele de piatră prin care își ridica din adâncul

Din ce pământ s-a născut focul? Prin care rădăcini își crește Ființa lui de aur? Îl simt cum doarme sub cenușa mea Mocnind ca să-și aprindă necuprinsul. Trupul lui este o rază de

La masa în care răsună pahare stăm împreună. Aici secunde fecundează spre a naște minutele. Iar când se împreună minutele nasc orele. Totodată orele dau naștere zilelor. Din împreunarea

Sunt două orizonturi pe care nu le atingem deplin: propriul sine de a fi și murirea sinelui în care existăm. Spre a cuprinde distanța dintre ele în sine îmi desfășor spațiul celuia ce

Din întuneric tăcerea rostește-n cuvinte. Cuvinte ce se prefac în tăceri pretutindeni. Din ele Dumnezeu gândind construiește De peste tot prunci din cuvinte rupestre. Tot așa fiecare an ce

Sunt cuiul bătut în perete în care Poți atârna întreaga ta existență Ca pe o haină veche, uitată, prăfuită… Pe care nu o vei mai purta niciodată. Ori poți atârna un tablou plin de culoare. Un

Este ora în care timpul năvălește ca o uitare, așa cum o face mereu la această oră în care mi-e frică mereu să îl privesc cum mă învăluie deșirându-mă în șirul din care în sine se năruie. Însă,

În căutarea devenirii permanente Prin lume din goliri de sine risipindu-mă Te caut în fiecare pas pe care mi-l dezleg Spre a împrăștia orizont din învieri. Și-mi scutur praful de pe

Pelerin în căutarea devenirii permanente Prin lume din goliri de sine risipindu-mă Te caut în fiecare pas ce îl dezleg din mine Spre a trece spre orizontul din care înviez. Și-aștept să-mi spui

Cu cât este mai târziu întunericul Pășesc anevoie fiecare pas. Plin de adâncuri întreg Îmi devine mai greu. Îl trag din mine către tine când mă-îndrept Spre a îmi goli din risipiri

Voi îmi tăiați toți copacii a căror rădăcini se-întind pe sub pământ spre a-mi da de lumini să nu mai visez la timpul în care prin uitare m-aș preface în raze din soare... Da, voi îmi tăiați

Privesc către tine spre a mă vedea pe mine în ochii tăi. De fapt, vreau să îți împărtășesc orizontul din spate În care, în depărtare, îngrămădite, suflete colorate Locuiesc în căsuțe mărunte,

Să trăiești noaptea pare a fi simplu, Pentru că tot ceea ce îți dorești este Ca lângă tine să foiască măcar patul. Locul în care orice mișcare, orice sunet, Devin o mare care revarsă valuri A

Aud și de această dată cum toamnei Îi vibrează frunzele galbene Electrificând deveniri. O smulgere din revederea cu care umbra Se întinde de-a lungul luminii Înălțându-se prin cădere. Din