Poezie
Balans
1 min lectură·
Mediu
Între întunericul rece și întunericul cald
Lumina rămâne amintirea care învie.
Case noi sunt doar cele ce sunt zidite
Pe pământul în care nimeni nu a mai gândit.
Unde nu s-au îngropat câini, nu au cuibărit păsări
Și nu au crescut păduri dintr-un singur sâmbure.
Pe unde întunecate simțuri, strâmbe și goale,
Nu au așteptat să le învie din amintiri
Garduri sau pereți de zile și nopți.
Acolo unde nu a frământat întunericul amintirii
Razele soarelui în tăcerile întinse
În ne-vederi înnoptate.
Lumina orizontului ce eliberează strălucire
Din cea dintâi culoare. Întunericul care
Împietrit se ascunde în propria zare.
Din umbra căruia îmi pâlpâi împrejur neființa...
Mi-e teamă! În susur de pași pe care îi calc
Cobor printre nori. Deschid poarta.
În câmpul gol câinii, ca niște lumini,
Mi se gudură din tot sufletul lângă picior.
00890
0