Nincu Mircea

Cea mai mare temă este aceea de a ucide. Nesfârșirea luminii care orizontalizează Ființa care înalță din sine revenirea Din orizontul luminii nesfârșește. Gura cu care își înfruptă din

Timpul, ca o oglindă, îmi măsoară distanța dintre ultima și cea mai din urmă imagine adăugând ființă neființei în care sunt, reflectând din ochii ce-i oglindește infinit în orizontul ce ascunde

Rostogolind un bulgăre da sare Îmi caut carne spre a o pune la păstrare Pentru când vor veni acele vremuri grele În care să am mâncare cât noaptea are stele. Cu mii de turme și hambare pline,

Rostogolind un bulgăre da sare îmi caut carne spre a o pune la păstrare Pentru când vor veni acele vremuri grele în care să am mâncare câte-n noapte stele. Cu mii de turme și cu hambare pline și

Mâine te am de zămislit încă o zi. Să deschid ochii, să privesc și să văd, Să pășesc spre a visa, să adun Și să mă întorc lângă tine. Să mă simt viu. Parte din nesfârșire. Bucuros,

Goluri golim din golul în care Pierzându-ne în el ne zidim. Și nu ne adăpăm din mări, Ci din izvoarele lor. Și nu strălucim din lumini, Ci din contradicțiile de sens. Între visul nopții

Ucide-mi întunericul spre a lăsa lumina să trăiască! Ucide-mi ceea ce trăiesc spre a rămâne fericit! Ucide-mi timpul spre a nu mai deveni! Ucide-mă în toate spre-a nu mă mai zidi! Ucide-mă, te

Când las să cadă din privire cerul Pe pieptul meu cuvântul sună mut. Din orizonturi redesenez vederea. Tăcerea nu îmi spune ce voiește să aud. E pretutindeni o încredere în care

Când las să cadă din privire cerul pe pieptul meu de lut Pământul sună mut, tăcut și fără de cuvânt, lipsit de infinit. Apoi ridic întregul orizont cu care mă-împresoară și ascult Bătând în

A omorî și a muri sunt vertebre distincte, Cu toate că a omorî este sinonim cu a ucide, Cu a desființa, a scoate din propria ființă Ceea ce nu este al tău, ce nu îți aparține. Pentru că a muri

Rămân fidel uitării precum moartea vieții În sensul cuvintelor întrevăd viitorul. Distincția dintre sunet și tăcere se-întinde Lumină între răsărit și apus în lungul zilei. Rostogolind

E târziu. Este destul de târziu. E atât de târziu... Pentru mine, pentru ceilalți nu mai am timp să fiu. Închid fereastra și renunț la cântecul greierilor A căror cânt vibrează în circumferința

Din ce sunt făcute acele săgeți cu care mă vânezi Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie? De felul meu alerg dincolo de ceea ce poți tu să vezi, Însă cu săgețile tale mă rănești

sunt masiv și urât cât umbra unui munte și devin tot mai mult. apele îmi spală tumultul luminii și apoi mi-l prefac în pământ. vin rinoceri din întuneric în piei de os și cu ei aduc

În pântec și golul din care acesta se naște Stau ascunse răspunsuri ce visează întrebări. Aici călători pășim către abis pe cale Crescând din meteori învieri. Este locul în care rămâne stinsa