Poezie
Dezgolire
1 min lectură·
Mediu
Gândurile râului care îmi curg prin carne
Nici nu își închipuie umbrele luminii
Cu care mă umplu din întuneric!
Visează ziua în care se vor întâlni cu marea
Asemenea pietrelor care cred că
Dumnezeu este muntele.
Numai brațul care golește carafa trăiește
Pierderea ce risipindu-se între maluri
În curgere râul o adaugă trecerii.
Sunt dorința cea dintâi, de netăgăduit, care
Împarte între curgere și devenire
Bucuria ființei de a se goli.
00792
0