Nincu Mircea

„între noi există un ocean de cameră,
cu valuri de respirații și pești de lumină,
dar niciun pod - doar o sârmă întinsă
pe care mergem orbește,
ca doi acrobați ai singurătății.

...

scriu cu o cerneală care se usucă din interior,
ca o inimă ce-și citește pulsul invers.

într-o altă viață
ai fi fost propoziția mea principală,
dar aici, în sintaxa asta obosită,
ești doar un adjectiv frumos
care nu se mai acordă cu nimic.”


În acest univers al singurătății versul însuși poartă dimensiunile golului care cuprinde natura ființei. Măiestria constă în folosirea oximoronului inspirată din viața de zi cu zi. Deși, forma ideilor lirice dobândește prin exprimarea d-vs valori ideatice, în realitate, cred eu, ceea ce surprinde sintagma lirică pe care o construiți este, de fapt, o tânguire a timpului în care și pe care îl trăiți. Scrieți, așadar, în opinia mea, o poezie ontologică, meditativă, filozofică, care mustește de lipsa spațiului în care tot ceea ce suntem se stinge, ceea ce mi se pare un fel deosebit de frumos de a rosti regretul de a fi în clipă. Felicitări, așadar, pentru bucățile prin care, în poemele pe care nu le împărtășiți, generați astfel de orizonturi!

„pe pervaz dorm ușor doi nori miniaturali -
de departe par niște plămâni artificiali
care încă mai cred în respirație,
deși fereastra s-a închis de mult peste ei.

uite, în piață, o femeie vinde flori închise ermetic;
spune că e pentru miros,
dar eu cred că le păzește tristețea,
ca pe niște animale mici,
îmblânzite cu parfum.

...

timpul trece prin noi ca o mașină de spălat
în care memoria se învârte la 1400 de rotații -
toate gândurile ne ies apoi curate și șifonate,
gata să fie purtate la următoarea greșeală.

...

am învățat să vorbesc încet,
ca să nu se sperie liniștea de mine,
și să merg drept peste urmele mele,
până devin șoseaua însăși,
o dâră de asfalt care se hrănește cu viteză

...

iarba digitală,

...

o hartă a somnului desenată în fum -
acolo unde Dumnezeu și mecanicul de tren
fumează în același vagon fantomă.”

Aceste versuri sunt, cred eu, un fel de organe datorită cărora acest poem pare un întreg. Deoarece, fără ele, poezia aceasta, așa cum apare aici, ar pieri; și-ar pierde integritatea. Felicitări, d-nă Eugenia, pentru autenticitatea cu care, din punctul meu de vedere, năvăliți în cel mai frumos mod poetic în sufletele cititorilor!

Mulțumesc, d-nă Eugenia, pentru finele d-voastră remarci prin care puneți poemul meu într-o lumină atât de strălucitoare, precum și dlui Bogdan pentru delicatețea cu care apreciază gândurile mele lirice! Totodată, dle Bogdan, îmi pare nespus de rău pentru suferințele pricinuite de cei care s-au deghizat în ceea ce nu erau și, astfel, au făcut din slujirea lor un kitsch și din viața celor din jurul lor un calvar. Ca și în poezie, în esență, eu cred că viața este frumoasă prin ochii acelora care o privesc și, nu știu cum și din ce cauză, rareori mai frumoasă prin ai acelora care o trăiesc.

Cândva, și nu demult, cineva care acum nu mai este printre noi, îmi spunea că frumosul și profunzimea vorbirii izvorăsc din simplitatea și naturalețea cu care sunt exprimate, deoarece, frumusețea și felul prin care aceasta poate fi exprimată ca adânc al trăirilor omenești, zicea, dobândește valoare atunci când trezește uimirea, când surprinde pe cât mai mulți dintre cei care o privesc. De atunci mă tot gândesc cum să spun tot ceea ce este mai profund astfel încât să fie frumos pentru cât mai mulți și, de ce nu, pentru toată lumea.

Mă bucur, d-le Rachieru, pentru că poemul meu va trezit această meditație și, totodată, ca întotdeauna, vă mulțumesc pentru sintezele pe care le realizați citind poemele mele.

D-nă Eugenia, poemul dumneavoastră l-aș încadra, dacă ar exista o astfel de categorie critică, în capitolul „cascadă”, deoarece revărsați peste cititor atât de multe feluri de a fi de-o dată liric încât tot ceea ce rămâne este un fel de „potop”.

Oricare rană doare numai atunci când o atingi. Când pui degetul în ea și îi simți suferința. Aceasta cred eu că ar trebui să fie definiția poeziei. Am citit cu plăcere și, faptul că poemul d-vs mi-a trezit această meditație, consider că este distinct.

Sincer, aveți mare dreptate. Datorită dvs am văzut cum că textul este mai degrabă un simplu mix de mini-poeme lipsit de mesaj.

Și eu vă mulțumesc, doamnă, pentru comentariul prin care vă mărturisiți uimirea pe care ați trăit-o citind versurile mele!

Dragă doamnă Eugenia, vă sunt profund recunoscător pentru analiza literară și încurajările dumneavoastră!

Mulțumesc, dle Georgescu, pentru apreciere și observație!

Figurile de stil exprimă realitatea și o înveșnicesc. Este ceea ce am descoperit și în acest poem. Felicitări autoarei pentru obiectivitatea cu care folosește metafora pentru a evidenția, din frământările naturale ale lumii, frumosul!

Acest poem arată cât de fascinată poate fi poezia. Nu trebuie să fie frumoasă, nu trebuie să fie sinceră, nu trebuie să trezească sentimente, nu trebuie să fie pe placul cititorilor, dar, trebuie să rămână autentică.

Multă emoție, sensibilitate, puțină fenomenologie, toate acoperite cu un voal de sinceritate care împodobește evocarea unor amintiri ce se disipă în ochii cititorului ca un parfum de floare. Poezia feminină întotdeauna a excelat în acest fel.

Poemul acesta este pentru mine, după ce l-am citit, un fel de palimpsest. O foaie de piele ce ascunde, sub ultimele rânduri scrise, alte texte mai vechi, alte gânduri. Asemenea unui tatuaj pe care ni-l imprimăm pe piele pentru a ne aminti, când îl privim, cât de mult am prețuit și în ce fel, la un moment dat al vieții noastre, pe cei pe care ne dorim să îi purtăm cu noi atât cât suntem și cât timp ne imaginăm că suntem.

Aș fi tare bucuros să ascult propriile mele poeme citite la Radio station Agonia.

D-nă Eugenia, în primul rând mulțumesc pentru steluță! În al doilea rând, asemenea d-vs, simt în comentariul adăugat acestei poezii că vă regăsiți în multe din frământările pe care le trăiesc, ceea ce mă onorează și, totodată, îmi dă încredere în versul pe care îl scriu.

Domnule Mihail, vă mulțumesc pentru observații și apreciere! Când scriu sunt atât de apăsat de gândul pe care voiesc să-l redau încât, adesea, schimb din mers forma cuvintelor și, sub imperiu momentului, omit corecta lor articulare gramaticală. Mă bucură faptul că poemul meu va motivat să îl comentați.

Remarca dvs, de adevărat metronom al versului, mă onorează, dle Petrea.

Un poem suferind. Care își pierde rostul rostului de a fi. De aici reiese, în opinia mea, autenticitatea textului. Felicitări, d-nă Eugenia!