Poezie
Înflorire
1 min lectură·
Mediu
Când uităm, uităm ceea ce cândva știam.
Ceva de care nu ne mai îndoiam.
Adică, ceva de care ne-am
Întrebat înainte de
A îl fi întâlnit.
Uităm când uităm, de fapt, să ne întrebăm
Despre ceea ce ar trebui să fim înainte
De a fi rămas în noi ce devenim.
Un fel de a fi pierdut ceea ce am văzut.
O imagine. Sau ceea ce am ascultat.
Un sunet. Ori ceea ce simțeam.
Ca pe o rană pe care în carne,
Carnea privirii, a ascultării, a simțirii
O descopeream pentru că o atingeam
Cu degetul ochiului, cu degetul urechii
Sau cu degetul sângelui cu care
Prin noi pretutindeni umblam.
A uita este despre a șterge.
Despre ceea ce ne crește
Când trece prin simțuri.
Cum focul din rădăcini, unde e verde,
Devine galben, mov, portocaliu,
Roșu, albastru, violet și apoi,
Prin nuanțe, marginea
În care se pierde.
03292
0
umbrele s-au parfumat cu anii duși.
o frunză veche, crescută dintr-o teamă,
își împăturește verdele în somnul meu,
precum o pagină de jurnal, o scrisoare fără expeditor.
amintirea-mi arde fără să lumineze.
își face loc prin sevele mele,
ca un râu orb care încă știe
unde a fost muntele.
uneori, când ating o fotografie,
îmi înfloresc degetele.
doare puțin.
nu din viață,
ci din cenușa care a rămas caldă.
și poate că a înflori
nu e altceva decât a arde încet -
până când - mă transform în culoare.
Poemul dv m-a inspirat. Il percep ca un poem despre uitare ca formă de renaștere. Nu pierdem, ci ne transformăm prin ceea ce dispare.
Trupul devine instrument al memoriei ... „degetul ochiului, degetul sângelui” , iar uitarea se topește în culoare, ca focul care dă viață rădăcinii.
„Înflorire” e, de fapt, o alchimie a ființei: arderea lentă prin care sufletul se luminează dinăuntru. Felicitari!
P.S. iar „Reînflorire” am vrut sa fie despre cum memoria nu doar păstrează trecutul, ci îl transfigurează o ardere blândă prin care devin culoare, adică viață cu sperante.
Va multumesc pentru inspirtatie.