Nincu Mircea

Aș dori să precizez că numele acestui poem nu se referă la pluralul acestei făpturi imaginare, ci am intenționat să fie titlul unei panoplii de făpturi care se descoperă vederii. Ca pluralul cuvântului „solfegiu” care este „solfegii”.

Mulțumesc, d-nă Eugenia, pentru bogatul d-vs comentariu, plin de nuanțe și aprecieri, precum și pentru finețea observațiilor! Datorită delicateții cu care mi-ați analizat poemul, spre că am înțeles și realizat, prin succintele mele intervenții, modificările care să ofere valoare suplimentară prezentului text liric.

Un poem ca o perlă. Am lecturat cu mare plăcere.

Faptul că omul este incapabil să sintetizeze relația dintre idee și reprezentarea ei, așa cum sintetizați aici, este, în opinia mea, o interpretare a realității generată de renunțarea la a nu uita să privești către lumină cu cât mai mult te scufunzi în întuneric în căutarea luminii. De aceea, aș spune, că ar trebui să vorbim mai mult despre ceea ce ar trebui să fie probabil pentru ca omul să nu reușească decât de incapacitatea lui de a nu realiza ceva, orice.

Vă mulțumesc, d-le Răzvan, pentru sinteza realizată acestui poem. Intervenția d-vs sporește și îmbogățește conținutul liric pe care l-am conceput aici.

Mulțumesc pentru observațiile tehnice, mult stimată doamnă, asupra cărora am revenit datorită atenționărilor d-vs! Nu știu, însă, cum să abordez pe cea legată de faptul că penultima strofă are „conotații biblice”. Aș îmbunătăți-o dacă m-ați ajuta mai mult. Cu recunoștință,

un poem scris din necesitatea de a retrăi lirica toamnei și, totodată, o mărturisire a celui îndrăgostit iremediabil de poezie.

Cu toate că poemul are o structură explicativă, justificativă aș zice, el se distinge datorită ultimului vers ce îl înnobilează.

Frământarea interiorului cu care ne împodobim spațiile în care ne întoarcem mereu spre a ne regăsi originile a ceea ce va urma este surprinsă în aceste versuri inspirate într-un mod extraordinar de profund și autentic. Felicitări, d-nă Eugenia, pentru exercițiul liric pe care ni-l împărtășiți și prin care, cred eu, reușiți cu desăvârșire să ne fascinați!

Mulțumesc pentru replica lirică, dnă Eugenia! Mă bucur mult pentru inspirația pe care o aflați în textele mele!

Datorită acestei traduceri am citit Bâzdâbocul după Jabberwocky, de Lewis Carroll
în traducerea Ninei Cassian, 1991. Traducerea realizată de d-vs este un exercițiu liric pe care am simțit și eu nevoia să-l folosesc, uneori, atunci când îmi doream să spun ceva ce cuvintele în forma lor comună nu pot cuprinde. Felicitări pentru extraordinara strădanie care, pentru mine, este o profundă scufundare în violenta frumusețe pe care o poate îmbrăca cuvântul atunci când este rupt din ramul limbii înainte de a se fi copt sau, mai bine zis, înainte de a fi intrat în putrefacție.

D-le Burlescu, ați surprins întocmai mesajul, sentimentele și simțirile pe care le-am trăit înainte de a fi scris acest poem. Crezământul că: „înainte de orice „mâine” trebuie să treci prin propria noapte”, așa cum spuneți, m-a motivat să scriu aceste rânduri. Dar, ceea ce m-a fascinat și, poate, nu am reușit să exprim și ca atare să transmit aici, este ceea ce, tot d-vs bine ați conchis, este curajul de a stinge lumina, adică de îți asuma întunericul fără să știi cum și dacă mâine te vei trezi, iar, în și alături de lumină.

Atenționările d-vs delicate, mi-au mers și mie la inimă. Vă mulțumesc, d-nă Ardeleanu și d-le Pașa!

„între noi există un ocean de cameră,
cu valuri de respirații și pești de lumină,
dar niciun pod - doar o sârmă întinsă
pe care mergem orbește,
ca doi acrobați ai singurătății.

...

scriu cu o cerneală care se usucă din interior,
ca o inimă ce-și citește pulsul invers.

într-o altă viață
ai fi fost propoziția mea principală,
dar aici, în sintaxa asta obosită,
ești doar un adjectiv frumos
care nu se mai acordă cu nimic.”


În acest univers al singurătății versul însuși poartă dimensiunile golului care cuprinde natura ființei. Măiestria constă în folosirea oximoronului inspirată din viața de zi cu zi. Deși, forma ideilor lirice dobândește prin exprimarea d-vs valori ideatice, în realitate, cred eu, ceea ce surprinde sintagma lirică pe care o construiți este, de fapt, o tânguire a timpului în care și pe care îl trăiți. Scrieți, așadar, în opinia mea, o poezie ontologică, meditativă, filozofică, care mustește de lipsa spațiului în care tot ceea ce suntem se stinge, ceea ce mi se pare un fel deosebit de frumos de a rosti regretul de a fi în clipă. Felicitări, așadar, pentru bucățile prin care, în poemele pe care nu le împărtășiți, generați astfel de orizonturi!

„pe pervaz dorm ușor doi nori miniaturali -
de departe par niște plămâni artificiali
care încă mai cred în respirație,
deși fereastra s-a închis de mult peste ei.

uite, în piață, o femeie vinde flori închise ermetic;
spune că e pentru miros,
dar eu cred că le păzește tristețea,
ca pe niște animale mici,
îmblânzite cu parfum.

...

timpul trece prin noi ca o mașină de spălat
în care memoria se învârte la 1400 de rotații -
toate gândurile ne ies apoi curate și șifonate,
gata să fie purtate la următoarea greșeală.

...

am învățat să vorbesc încet,
ca să nu se sperie liniștea de mine,
și să merg drept peste urmele mele,
până devin șoseaua însăși,
o dâră de asfalt care se hrănește cu viteză

...

iarba digitală,

...

o hartă a somnului desenată în fum -
acolo unde Dumnezeu și mecanicul de tren
fumează în același vagon fantomă.”

Aceste versuri sunt, cred eu, un fel de organe datorită cărora acest poem pare un întreg. Deoarece, fără ele, poezia aceasta, așa cum apare aici, ar pieri; și-ar pierde integritatea. Felicitări, d-nă Eugenia, pentru autenticitatea cu care, din punctul meu de vedere, năvăliți în cel mai frumos mod poetic în sufletele cititorilor!

Mulțumesc, d-nă Eugenia, pentru finele d-voastră remarci prin care puneți poemul meu într-o lumină atât de strălucitoare, precum și dlui Bogdan pentru delicatețea cu care apreciază gândurile mele lirice! Totodată, dle Bogdan, îmi pare nespus de rău pentru suferințele pricinuite de cei care s-au deghizat în ceea ce nu erau și, astfel, au făcut din slujirea lor un kitsch și din viața celor din jurul lor un calvar. Ca și în poezie, în esență, eu cred că viața este frumoasă prin ochii acelora care o privesc și, nu știu cum și din ce cauză, rareori mai frumoasă prin ai acelora care o trăiesc.

Cândva, și nu demult, cineva care acum nu mai este printre noi, îmi spunea că frumosul și profunzimea vorbirii izvorăsc din simplitatea și naturalețea cu care sunt exprimate, deoarece, frumusețea și felul prin care aceasta poate fi exprimată ca adânc al trăirilor omenești, zicea, dobândește valoare atunci când trezește uimirea, când surprinde pe cât mai mulți dintre cei care o privesc. De atunci mă tot gândesc cum să spun tot ceea ce este mai profund astfel încât să fie frumos pentru cât mai mulți și, de ce nu, pentru toată lumea.

Mă bucur, d-le Rachieru, pentru că poemul meu va trezit această meditație și, totodată, ca întotdeauna, vă mulțumesc pentru sintezele pe care le realizați citind poemele mele.

D-nă Eugenia, poemul dumneavoastră l-aș încadra, dacă ar exista o astfel de categorie critică, în capitolul „cascadă”, deoarece revărsați peste cititor atât de multe feluri de a fi de-o dată liric încât tot ceea ce rămâne este un fel de „potop”.

Oricare rană doare numai atunci când o atingi. Când pui degetul în ea și îi simți suferința. Aceasta cred eu că ar trebui să fie definiția poeziei. Am citit cu plăcere și, faptul că poemul d-vs mi-a trezit această meditație, consider că este distinct.