Nicolae Popa

Cred că am început ziua, o zi de scris, cu dreptul. Aceasta e prima poezie citită azi. Până în seară cu siguranță voi citi vreo douăzeci. Poate voi și scrie una. Spectacolul degetelor înghețate mi se pare unul cu totul și cu totul original. Nu am mai citit așa ceva. Mai mult decât atât: descrierea aproape în filigran a senzației reale de frig, de îngheț veșnic în cizme, mă face să tropăi pe parchetul din lemn de fag.
Pe scurt, azi e ceva mai cald. Poate și de la poezia sta.

E singurul poem pe care l-am văzut azi printre fulgi! Și o iau, printre fulgi, spre casă!

...uuuperb poem. Și bine că îl putem citi în direct,adică fără să apelăm la obiectul acela suspect de căpos în ale ținerei de minte care se numește flash.

La soare în continuare!

Într-adevăr, avertizările de-a nu citi chestii din astea e de preferat să le iau în seamă. Și nu că m-ar da peste cap cuvinte precum pu. sau fu. ci pentru că, de fapt, aceste cuvinte, cel puțin în cazul dat, nu ascund nici un cel mai mic freamăt cu putință de \"poezie\" cum e scris la intrare sus. Fără fu. și pu. acest text ar fi meritat să treacă direct la atelier. Poanta e că nici măcar nici în drum spre iași nu s-au fu. Adunci pe care alte drumuri, spre care alte loclități emilbumărene ar mai fi posibil să o facă? Și uite că ne simțim, mai exact mă simt de parcă cineva m-ar fu. Îmi doresc enorm de mult ca cel puțin copii talentați susținuți de El să scrie când au de scris și sî nu scrie când ar putea face și altceva (Vorba cuiva de la ASPRO: \"S-ar fi putut și scrie, s-ar fi putut și ...ute!\", iar când nu se mai scrie și nu se mai ute se recomantă cu totul altceva nimic. Adică, oricum să încerce să fu. ceva. Mai precis să fu-meze! Și poate doar atunci va veni în galop și poezia cu toate ale ei cele adevărate, cu pu.(pulovăre) cu fu. (fulare) aruncate-n vânt.

Aici e poezie:

\"Candva ceata-si prelingea prin paduri
Linistea\"

...lectura:
\"îngerii au căzut peste șerpi,
și i-au vindecat!
le-au dat din inima lor
culoare, \"
cu repetarea:

\"și da, acum...
pentru ca asteptăm crăciunul....
îngerii au căzut peste șerpi,
și i-au vindecat!...\"

În rest, apar explicații în plus.
Succes și Crăciun fericit, Diana Diaconescu!

Când o dăm pe umor și când pe sexi? Că dacă faci umor când te apuci să faci sexi nu cred că mai ai timp și de sexi. Iar dacă faci pe bune sexi de unde dracu umor?

În rest, textul e text. Ai și una și alta pe parcursul lecturii în funcție de ce-ți lipsește și-ai vrea să opbții prin lectură!

Roxana, la distanța la cere te citesc, hai mai bine să râdem!

Bine, Carmen-Manuela, nu o lua drept analiză literară, dar vizavi de această scvență de text:
\"arhipelag din o mie de insule doar eu și Sartre ce mai bem vodkă\"

cel puțin eu, care am și scris despre aflarea lui Sartre la Chișinău alături de celebra sa doamnă, el ceva mai comunist decât ea; așadar scriind despre trecerea sa prin părțile noastre, inclusiv prin atelierul maestrului Glevus Sainciuc, tot insistând, am aflat că nu a servit nici un gram de vodka! Asta nu înseamnă că ar trebui să modifici chestia cu vodka din text. Poate pe la Paris, cînd nu-l călca Celemra Simone pe sub masă, mai trăgea el câte-un gât, însă la Chișinău - ni!ni! Nici un gatram. Mă rog, poate că n-a atins vodka doar ca să dea de înțeles că nu era un adevărat comunist, cum s-a și dovedit ceva mai târziu. Ceea ce nu înseamnă că noi, dacă mai dăm câte-o vodcă peste cam, am fi... Că noi îi zicem rachiu sau pălincă și ieșim din ecuație!

Carmen-Manuela, oricum plăcerea lecturii acestui text e de partea mea, mai ceva decât plăcerea vodcii rămase pe aici din belșug după ce nu a consumat-o Sartre cu Doamna alături!

Timpul vieții ni-i lung.
Cum să-l facem și lat
să avem din belșug
pe lângă atâta rahat
și ceva de mâncat!?

...în care totul încremenește în așteptarea a ceva de dincolo, de dincolo de tot ce se spune în literatură... Acest gen literar nu face parte din literatură. E un gen/genă pur și simplu.
Poemul acesta e încă o dovadă că adevărata poezie, ca să nu zic literatură, se produce în afara literaturii. Atunci și acolo unde literatura nu mai e în stare să producă mare lucru, apar texte din afara zonei de influență a literaturii. Și așa se întâmplă de viacuri. Așa se întâmplă și de data asta: apare acest text care pune literatura în fața faptului împlinit:

\"mâinile mi se crapă ușor devin un deșert
hai să ne facem loc în aceeași iubire
hai să ne învârtim
în mine nu se mai rătăcește mai nimeni
demult\"
sau

\"este atât de târziu iarna asta
decorul se destramă ușor sub o lampă difuză
un singur tablou în care tu ai uitat o privire…
fiecare femeie poartă o vreme mirosul cuiva, un ecou
acum, de ce mă mângâi?\"

O mângâiere, totuși. O mângîiere cu explicațiile de mai sus.
Stea!

pe pămînt avem de toate,
și mai bune și mai rele:
din ce-i bun nu ni se poate,
din cei rău... cu-atât mai rele!

un candidat s-a bucurat
că e filmat
și a dansat,
altul s-a cam întristat,
în schimb și-a dat
cu palma peste cap
cînd a aflat...
că marja de eroare e un fleac
demn de respectat!

\"pentru un sărut
heliocentric
toartele pământului
între noi
au devenit
așternut de cuvinte.\"
......................
S-au așternut atâtea cuvinte
între noi,
în timp,
încât am devenit
toartele pământului,
heliocentrici
pentru un sărut.


Rar se întâmplă asemenea frumuseți!
Felicitări!

Prietenește vorbind, e greu de înțeles ce au de gând să facă unii când își deschid palmele atunci când aud un uguit. Adevărat, tălpile desculțe și înmdreptarea spre fereastră s-ar puitea să nu fie neapărat o pândă vânătorească de pisoi, ci doar dorința unui suflet candid de a privi, așa, fără nici un interes, cerul cu porumbei. Dacă e cu adevărat așa, o iau și eu pe poante spre fereastră! Numai că acum e noapte și cerul se odihnește în lipsă alte zburătoare decât bufnițe!

Mulțam pentru plăcerea lecturii.

Elia,
Se pare că pe măsură ce ne tot învârtim odată cu Pământul spre necunoscut, necesitatea de a ni se spune povești crește în mod proporțional, însă cu atât mai mult vrem să spunem, să născocim noi alte și alte povești... Parcă nu ne mai ajunge aer în așteptarea poveștilor.
Mi-ai dat o gură de aer odată cu această poveste. de la o vreme sunt pus doar pe povești. Mimic mai adevărat decât tot ce se întâmplă prin povești!
Or, cum spui tu, \"De dragul florii sale, ce trebuia să se întremeze, începu să se îngrijească de grădina sufletului…\"

Admirații deosebite!

\"uneori oamenii au nevoie de cuvinte
să-și poată mima propria ființă\"

Și cu atât mai nemaipomenit spus/gândit în aceste trei rânduri:
\"dintotdeauna
aș fi vrut să-i cunosc pseudonimul
care îi definea istoria\"

Un poem de o claritate cristalină. Dar hai să luăm primele trei strofe:
\"Condamnarea mea în acest tablou
cînd iarna e o frunză de sticlă
cu buzele răscoapte după fiecare uitare\"
Să recunoaștem, nu citim chiar în fiecare zi așa ceva.
Pe urmă:
\"mi-e teamă de spațiul
în care mă vei reconstrui
din oasele mele poduri
devorîndu-și trecătorii
venele într-un mănunchi de străzi
pustiite și degetele de hîrtie
îngălbenind marginile orașului\"

Apoi:
\"memoria ca o veioza luminînd mijlocul ploii\"

Și, de fapt, marea scufundarer în poezia acestui poem:
\"sub pleoape se scutura un praf greu
așa cum devine sufletul într-un ochi de apă\"

Sfârșitul?
Sfârșitul sună așa:
\"umbra e un călău așezîndu-mă
între punctele cardinale din vis.\"

Slabe, foarte slabe șanse ca acest poem să nu aibă o stea!
Stea!

Tre să recunosc ceva ce cu siguranță nu mă onorează: atunci când scriu poezii citesc prea în fugă proză, iar când mă ține pe față un subiect pentru vreo proză, mă cam feresc de poezii. Deși, în cele din urmă toate se amestecă, se completează, mai aducând la bară și ziaristica, pentru ca toate să facă pace bună... Spun ce spun pentru că în dialogurile din final ale acestui capitol de proză, găsesc ceva ce întrunește toate căutările sentimentale și de ținută precum pentru Curtea marțială:
„- Mărite Cezar! spuse pretorul calm, cu o voce blândă. Vine o vreme când...” ș.a.m.d. până la capăt. Ceia ce se „combină”, ca să nu zic se pupă fericit cu o secvență de pe la începuturile capitolului: „bătu aerul cu un semn scurt al bastonului făcut dintr-un butuc de vie. Rândurile soldaților se clătinară ca spicele sub bătaia vântului, făcând un pas înainte.”
Abia aștept să-mi fac timp pentru a căuta linia de subiect de până și de după acest capitol, pentru a mă liniști, convins că ceea ce mi-a plăcut azi e de durată!

Nimic mai incitant-provocator, pentru o invitație la lectură decât acest articol - cronică de întâmpinare, de fapt. De fapt, poate reacționa fiecare la câte una din multele provocări. Interesul meu cade asupra ONG-urilor. Dacă Radu Paraschivescu le-a simțit partea de ridicol și insațietate în societate, abia aștept să apară și prin librăriile din Chișinău romanul. E ușor de imaginat ce-ar fi făcut Carageale din activiștii de prin ONG-uri. Nicăieri astăzi limba de lemn nu e mai la ea casă decât în aceste fantomatice structuri ale cui nu-i este lene să-și apere interesele. Îmi și imaginez, înainte de a citi carte, cu câtă savoare a urmărit Radu Paraschivescu ONG-urile ținînd cont că, vorba lui Cristian Ghinea, „este un maestru al comicului de limbaj”. În general, precum se spune, dacă „Personajului lui Radu Paraschivescu i se vădește oroarea față de canoanele „cetățeanului model”, nu suntem nici noi, cititorii, modele în a căuta cărților care chiar ne interesează, de data asta însă, în ce mă privește, încurajat de \"Gidul nesimțitului\" în sens invers, voi teroriza cu bun simț librăriile să o aibă pe rafturi.

Stea!

Greu de comentat sensurile acestui poem. El spune ceva ce vine de dincolo de spusele unui simplu poem. E un poem-semafor. Și în cazul dat - ori ne supunem regulilor culorilor pe care ni le aprinde în față, ori ne prefacem că nu-l vedem și ne pierdem, dar ne pierdem definitiv, printre mașini, ori... Da, eu zic să ținem cont de el. Poate trecem cumva strada...