Poezie
Mă caut între punctele cardinale din vis
1 min lectură·
Mediu
Condamnarea mea în acest tablou
cînd iarna e o frunză de sticlă
cu buzele răscoapte după fiecare uitare
oamenii
se transormă-n păsări de noapte
prin brațele noastre întinse
mi-e teamă de spațiul
în care mă vei reconstrui
din oasele mele poduri
devorîndu-și trecătorii
venele într-un mănunchi de străzi
pustiite și degetele de hîrtie
îngălbenind marginile orașului
unde se-ascund cerșetorii poeți
lîngă un pian fără clape
prima amintire e un gard
pe care-mi plimbam mîinile
memoria ca o veioza luminînd mijlocul ploii
știam oricît din mine
sub pleoape se scutura un praf greu
așa cum devine sufletul într-un ochi de apă
timpul
- corăbier despărțind
morțile noastre nenăscute -
îmi las trupul să cadă
umbra e un călău așezîndu-mă
între punctele cardinale din vis.
075047
0
\"Condamnarea mea în acest tablou
cînd iarna e o frunză de sticlă
cu buzele răscoapte după fiecare uitare\"
Să recunoaștem, nu citim chiar în fiecare zi așa ceva.
Pe urmă:
\"mi-e teamă de spațiul
în care mă vei reconstrui
din oasele mele poduri
devorîndu-și trecătorii
venele într-un mănunchi de străzi
pustiite și degetele de hîrtie
îngălbenind marginile orașului\"
Apoi:
\"memoria ca o veioza luminînd mijlocul ploii\"
Și, de fapt, marea scufundarer în poezia acestui poem:
\"sub pleoape se scutura un praf greu
așa cum devine sufletul într-un ochi de apă\"
Sfârșitul?
Sfârșitul sună așa:
\"umbra e un călău așezîndu-mă
între punctele cardinale din vis.\"
Slabe, foarte slabe șanse ca acest poem să nu aibă o stea!
Stea!