Poezie
Scrisoare către fiecare dincolo
1 min lectură·
Mediu
Știu doar cum arătau mîinile tale
- puținul real cu transparența unei mănuși strîmte
în fiecare dincolo ce ne aparține -
de cîteva ori ai oprit ceasul
(dacă iluzia se termină
cui o să ne mai cerem înapoi)
voiai să ținem insomnia între piepturile noastre
moartea albă s-a risipit ca o ninsoare continuă
diminețile au rămas literele unei mașini de scris
încercam atunci să inventăm un limbaj
după conturul întîmplării
tăcerea e ploaia ce mă udă pînă la piele
din necesitate mă acopăr cu incertitudini
mișcările înapoi ale buzelor mele uscate
pentru a-și aminti care din vise n-a fost rostit
022
0
Memoria este una dintre cele mai însemnate trăsături umane, așa că atunci când parcurg ceva ce stimulează deschiderea ușilor timpului, mă opresc, „opresc ceasul” și ascult. Nu este vorba de un refuz al timpului, ci de un dar pe care îl primim dacă știm cum să îl primim, iar a primi timp înseamnă a câștiga viață.
Titlul este foarte bun, cu mai multe semnificații dintre care aș menționa încrederea în „dincolo” și o miză pe dialogul cu ființa potențială, ceea ce mă duce cu gândul la Kirkegaard.
Neliniștii din „diminețile au rămas literele unei mașini de scris” îi întorci ardoarea pe care o implică sforțarea, căci este și un efort fizic aici (mâini, piept, piele, buze), de amintire a visului nerostit. Fiecare are vise nerostite, iar când ele apar în lumea căreia îi spunem cu sens sub o formă recognoscibilă, plăcută și asimilabilă din punct de vedere estetic, atunci simți că nu trăiești degeaba.
:)