Inelul pescarului - XIX -

Thorquinius ieși din adâncurile mormântului lui Aonghus, căutându-l cu privirea pe centurionul Publius. Știa de la unchii săi că un centurion este tutorele soldaților, soldați care îl urmează orbește, și îi ascultă ordinele necondiționat. Așa cum se aștepta pretorul, Publius căută cu privirea silueta lui Verus, și, când văzu că din borta pământului apar doar pretorul și sclavii vohieni, bătu aerul cu un semn scurt al bastonului făcut dintr-un butuc de vie. Rândurile soldaților se clătinară ca spicele sub bătaia vântului, făcând un pas înainte. Thorquinius își scoase sabia, și azvârli la pământ pelerina purpurie care nu cu mult timp în urmă vălurea pe trupul consulului Verus sub aerul sărat al întinderii de apă. Þinând mâna în șold, pretorul luă o poziție marțială, călcând sub sandaua piciorului stâng faldurile pelerinei. - Publius, și voi, soldați ai Romei! se adresă el cu o voce clară, ce înfioră pentru o clipă pacea albastră a apelor. Virtutea romană a fost tăvălită în noroi de un consul fără scrupule! De un om care a uitat mărinimia imperatorului pentru care eu și voi ne-am pus de atâtea ori viața chezașie. Verus a murit, așa cum a și trăit! În lașitate și minciună! La vederea comorii, care se cuvine prin drept universal stăpânului lumii, Cezarului nostru drag, mi-a impus să îi omor pe acești doi sclavi. Deși, în bunătatea lui regală, Cezarul promisese în schimbul comorii libertatea neamului de pe Voh pecetluită prin edict imperial. Verus mi-a șoptit cu limba lui, fagure de aspidă vicleană, că bogățiile din mormânt aparțin celui care și-a pus viața în pericol pe marea agitată pentru a ajunge la ele. Adică lui! Mi-a propus, pur și simplu, să luăm aceste bogății pentru îndulcirea sufletului nostru. Să plecăm spre Antiochia, acolo unde guvernator este fratele său, Cornelius Naso, iar de acolo să dispărem fără urmă spre țărmurile Egiptului înfloritor! Am refuzat, căci onoarea unui pretor nu poate fi cumpărată cu tot aurul din lume! Dacă i-aș fi ucis pe acești doi vohieni, aș fi încălcat edictul regal. Atunci, Verus a încercat să mă doboare cu sabia lui coclită prin alcovuri parfumate. Þineți minte de expediția din Britannia? De luptele în care frați de ai noștri au rămas acolo pentru totdeauna, sub valurile de sânge, amestecate cu pământ străin. Am luptat noi oare acolo în zadar? Pretorul îi privi cu încrâncenare pe soldații din primele rânduri. Apoi se întoarse spre centurion. - Publius, știu ce se petrece în sufletul tău atunci când cei pe care i-ai format ca oameni și luptători intră în tărâmul umbrelor, cel al lui Orcus și al Persephonei! - Întotdeauna, pretore, am simțit că se rupe din mine o bucată de trup pe care-l las acolo, alături de ei! Ai dreptate! - Atunci întreabă-ți oamenii, au luptat ei în zadar în toate colțurile lumii? Pentru cine au înfruntat sabia străină? Publius se întoarse spre copiii lui de suflet, așteptând un răspuns. Din toate piepturile izbucni un strigăt egal, răscolind întinderea apelor: “Ave Caesar, morituri te salutant!”. - Trupul neînsuflețit al lui Verus va rămâne în mormântul apelor, de dedesupt, continuă pretorul cumpănindu-și vorbele, fiindcă izbutise să câștige încrederea centurionului, și să atragă cohorta de partea sa. Hai, să ridicăm scripeții! Vreau ca până mâine seară să urcăm comoara la bordul galerei. Ne așteaptă pe toți Cezarul și o ființă dragă acasă! Comoara a fost ridicată din adâncuri spre mângâierea soarelui. Rand a rămas ultimul, acționând mecanismul prin care marea sălbatică trebuia să inunde mormântul lui Aonghus. Și odată cu el trupul lui Verus. Pentru ca niciodată picior de străin să nu mai pângărească liniștea unui mare războinic. Când Thorquinius a pășit în sala tronului, Cezarul tocmai încerca să o îmbuneze pe frumoasa Pulcheria, măcinată de infidelitățile acestuia, de care auzea tot mai des în ultima vreme. Văzându-l singur pe pretor, se întoarse întrebător spre Antemius. Omul lui de încredere se apropie de Thorquinius, și-l întrebă în șoaptă: - Verus de ce nu a venit? Zace iar sub masca lui Bachus? Cezarul se va mânia pentru insolența asta! Thorquinius înaintă spre Cezar. Îngenunche, și depuse la picioarele lui pelerina purpurie a lui Verus. - Mărite Cezar, când am plecat spre Victis, această pelerină încă mai stătea pe umerii unui consul care clama sus și tare, în tot locul, că îți este un slujitor și prieten ardent! Trădarea însă este un șarpe de apă, care se poate strecura în cele mai ascunse cute ale sufletului, lăsând în urmă doar iluzia strălucirii lui reci. - Nu înțeleg, ce vrei să spui, pretore? Chiar nu sunt în cea mai bună dispoziție ca să mai aud cine știe ce întâmplare nebunească a confidentului meu. Ce a mai făcut? S-a îmbătat atât de rău încât nu a mai fost în stare să mi se înfățișeze? Mai rău, l-ai lăsat prin vreun port într-o tavernă cenușie în compania unui trup ademenitor? - Niciuna, nicialta, mărite imperator! Verus a uitat binefacerile pe care mâna ta regească i le-a împrăștiat, colorându-i destinul norocos cu aura curcubeului! Suindu-l până lângă tronul slavei tale. Și-a trădat prietenia în clipa în care a privit muntele de aur ce trebuia să strălucească la picioarele tale. A râvnit la ceea ce nimeni nu are dreptul să râvnească: la bunul prietenului său. La ceea ce se cuvine unui singur om: stăpânul lumii. - Cum adică a râvnit la aurul meu? strigă Cezarul, congestionat la față, cuvintele împrăștiindu-se de pe buzele lui ca un torent de lavă. Nimeni nu are dreptul să se atingă de ceea ce i se cuvine doar celui ce ține în mâna lui sceptrul de aur al lumii! - A încercat să mă convingă de faptul că aurul ar sta mai bine în cămările lui Naso din Antiochia... - Fratele lui...? Omul cu o mie de fețe, de care am vrut atâta să scap, trimițându-l cât mai departe de palat și de mine...Și, mai ales, de Pulcheria... Rostind aceste cuvinte, Cezarul privi cu o undă de reproș spre frumoasa curtezană, și Thorquinius își aminti de bârfele de la curte, care o așezaseră pe Pulcheria de câteva ori în patul lui Naso. Se întâmpla pe vremea când Cezarul nu aruncase încă zarul regesc al dorințelor sale peste destinul - nepătat, în viziunea lui, pe atunci - al Pulcheriei. - Mi-a impus să îl urmez, grație gradului său militar. Mai mult, mi-a ordonat să încalc edictul tău, și să-i omor pe sclavi. Pentru a nu mai exista martori ai fățărniciei sale. Am refuzat. Niciodată nu mi-aș trăda Cezarul! Acolo, în străfundurile mormântului lui Aonghus a încercat să să omoare. M-am apărat, și l-am ucis. Corpul scârnav a rămas martor mut al trădării sale în adâncul apelor. Această pelerină, pe care o calc în picioare ca semn al micimii caracterului unui consul dezonorant, va trebui arătată vulgului! Ca să vadă, și să se teamă, înțelegând că nici măcar Verus, care se credea peren ca marmura, nu poate scăpa de răzbunarea pe care o merită trădătorii Cezarului! - Thorquinius, ai dovedit ca și în Britannia tărie de caracter, curaj și loialitate. Așa este! Cine crede că poate să-l trădeze pe stăpânul lumii, și să mai privească soarele în zori, se înșeală amarnic! Dar pretorul nu putu să nu observe pe chipul Cezarului mai întâi o undă de regret la aflarea veștii că prietenia sa cu Verus fusese măcinată de dinții necruțători ai lăcomiei acestuia. Apoi o undă de mânie firavă străbătu pupila cenușie a Pontifexului, căci știa acum că ordinul de a-i ucide pe vohieni stătuse în umbra dorințelor ipocrite ale lui Verus. Și acum era nevoit să respecte edictul promulgat. Să redea libertatea vohienilor. Se strânse în el ca un arici ce nu se vrea descoperit, și îi spuse pretorului: - Pretore, acum vreau să văd comoara! Cât mai repede! Pulcheria mea a numărat orele până la întoarcerea ta. Să nu îi punem răbdarea și dorințele la încercare! Cred că nu lipsește nimic din ea? - Mărite Cezar, continuă Thorquinius cu glasul hotărât, știind că pericolul trecuse cu totul. Comoara a stat în siguranță în lăzile special construite și sigilate de mine la plecarea de pe Victis. Poartă pe ele însemnul Romei prea-puternice! Am o singură dorință: vreau să servesc Roma și pe stăpânul meu până la capăt! Știu că libertatea vohienilor va fi una, atât cât o va îngădui Cezarul... - Bine spus...bine gândit...pretore! - Știu că vei trimite cu ei coloni, și poate și o cohortă care să mențină treaz spiritul roman pe acea insulă sălbatică. Pentru ca civilizația și lumina cunoașterii romane să fie sădite pe acel pământ străin. Dar va trebui să ai și un om de încredere în fruntea acestei cohorte. Vreau să plec odată cu ei pe Voh! Să pun piciorul roman pe stâncile bătute de ape. Să organizez insula. Să încerc să o unesc cu celelalte insule, mereu dezbinate, într-o forță care oricând să poată veni în sprijinul chemării Romei! În acea clipă, Anthemius se aplecă la urechea Cezarului, șoptindu-i ceva. Thorquinius îl privi încordat pe Cezar, neștiind ce rost au cuvintele sfetnicului de încredere. Și, mai ales, ce urmare vor avea. Cezarul zâmbi, și se aplecă spre urechea Pulcheriei, care începu să râdă zgomotos. - Runa, deci, pretore, nu? Runa! Am aflat de la Anthemius că inima ta e zăvorâtă deja, și cheia o are numai Runa, pupila magistratului Longinus. Am înțeles că este vohiană. Dar dacă nu va dori să lase în urmă strălucirea Romei...? - Mărite Cezar! spuse pretorul calm, cu o voce blândă. Vine o vreme când, după ce ți-ai lăsat inima pe un câmp de luptă, sacrificând-o pentru Cezarul tău, ți-o vei lăsa pe un altul, mai nemilos și de aceea poate mai periculos...! - Pe câmpul iubirii! interveni Pulcheria, mângâindu-l pe Cezarul ce se topise sub privirea ei galeșă. - Da, încuviință Thorquinius. Pe câmpul iubirii, unde nu există decât învingători! Și Runa gândește la fel ca mine!