Nicolae Popa

Corect:
încât nu mi s-ar părea

Florin,
De n-ar fi un poem, un text cum ar veni, ci cu totul altceva, un pat sau un scaun, sau o masă, sau o trompetă, sau mortul propriu zis, sau cine știe ce alt obiect care nu-mi aparține, descoperit însă în biroul meu într-o formă materializată, cred că prima reacție ar fi să acopăr totul cu un cearceaf până sosesc cei de la criminalistică. Din scrisul tău răzbate atâta răceală și luciditate, pe fonul unor trăiri poetice atât de neobișnuite, încât ni mi s-ar părea ceva cu totul neobișnuit dacă aș confunda actul artistic, vorba vine, cu un act criminal. Exagerez? S-ar putea. Profit totuși de senzația prin care trec și nu mă sfiiesc să afirm că genul acesta de texte ucid ceva în mine. Am mai trăit așa ceva trecând prin poemele lui Mazilescu și Cezar Ivănescu, poate și în preajma Marianei Marin din \"Portretul...\" Celulele moarte - vai, neuronii! - în urma unor asemenea lecturi refac, de fapt, mecanismul interior de înțelegere a ceea ce se cheamă, atât de învechit, Poezie! Alte explicații – a se vedea steaua!

Caruselul ăsta te face cu adevărat să ai amețeli și ceva emoții la cotele cele mai înalte. Dar „mecanismul e sigur”, adică și mecanismul poemului. Impresionantă descriere. Ne-am învârtit și noi la viața noastră în carusel și am avut aceeași senzație, numai că nu ne-am priceput să o transformăm și în emoție poetică. Bravo, ție ți-a reușit. Mai ales în versurile:
ce joc halucinant caruselul mecanismul acesta e sigur
ca orice cosmar de altfel
punctul terminus nu exista sau poate fi amanat
nu trebuie decat sa privesti peisajul din jur si poti atinge
cotele cele mai inalte
uneori din cauza senzatiei de voma a curbelor mi-amintesc
ca sunt vie ca totul mi se intampla mie

Mulțumesc! M-am învârtit pe gratis, nu?

Eugen, personal sunt dispus să zic „bine ai venit poezie” începând de la versul 5:
„știu prea bine ce se întâmplă
când îmi deschizi ușa
și rămâi peste noapte.

ș.a.m.d.”

Final destul de emoționant, care spune, de fapt, mult mai concis ceea ce încearcă să sugereze versurile omise de mine. Mă rog, o părere!

Radmila,
Pentru că acest poem al tău este unul foarte reușit, pentru că are în el ceva ce aduce a desăvârșire, nu pot rezista tentației și te invit și eu la dasul dintr-un poem al meu - așa, în loc de steluță.

SPULBERÃ MUZICA ROK DANSATORI

Rock n-oll! m-au făcut titirez
pe terenul de dans orchestranții...
Rock n-oll! și mă bag să dansez
între cele trei grații.

Ce trist se dansează, ce trist!
Fiecare-n fântâna-i de sunete!
Fiecare cu propriu-i twzst!
Clasică grație, ține-te!

Tangoul din clasa a noua îl mai ții minte?
După o “serată-luminiță”,
cum te țineam de talie, rușinat, am simțit
că porți sutien sub rochia de școlăriță.
Azi nu mai dansăm, draga mea, câte doi.
De ce n-am fi iarăși pereche —
cel puțin cât durează un vals,
cât ți-aș spune ceva la ureche!

Spulberă muzica rock dansatori,
colo unul, dincolo altul, prin spații...
Imposibil să mai dansezi strâns lipit
de una din cele trei grații!

Radmila,

În sfârșit, descoper și la tine acel gen de relaxare care face textul să curgă spre armoniile de dincolo de suferințele de fice zi.
În vis, dansez și scriu. E dimineață.
Abia mă țin, de brațul tău, dispari,
Zăresc prin geam rotindu-se în ceață
O umbră cu-n tangou de zile mari

Tangoul de zile mari m-a cam amețit și pe mine. Cum să mă mai concentrez asupra unui comentariu bine structurat argumenat? Felicitări! Argumentul e amețeala!

Cei 12 din poem sunt, de fapt, 11 cu Andu Moldovan care se întrece...

bogdan ioda
Botu Cătălin
Zabet Mihai
Ela Victoria Luca
Olga Stefan
Andu Moldovean
Andu Moldovean
ioana barac grigore
Monica Manolachi
Dana Stefan
Ben Ami
Geta Adam

Olga,
Dacă e neapărat să existe o motivație, ar fi aceasta: undeva într-un univers virtual, într-o lume a haosulu, s-a întâmplat să coexite alăturate preț de o clipă 12 titluri, deci și 12 autori, 12 destine, care cu siguranță nu se vor mai întâlni în aceiași formulă niciodată în alte împrejurări. Mi s-a părut ciudat să execut acest Blitz. Am și pus poemele și autorii într-o mapă aparte și sper să le pot urmări evoluția de mai departe - eventual, ar fi nemaipomenit să revin aici la 16 febr.2007, orele 12.57 și să strig: hei, cutare și cutare, unde sunteți?

Diana,
E un text care uimește prin expresivitate verbală și prospețime de imagini. Nu știi dacă ți-ai dorit să faci cu adevărat literatură, deci un poem, sau totul ține te dorința de a mărturisi. Sigur, tu știi cel mai bine unde și câtă autobiografie ai picurat pe aici, fapt care n-ar trebui să-l intereseze pe cititor decât doar în măsura în care s-a lăsat cucerit de scriitură. În speranța că ești curioasă să afle unde văd eu literatură, deci semne ale valorii artistice, îmi permit să citez:
\"Eu nu am fost îndrăgostită niciodată.
Am fost doar prinsă într-un joc de-a degetele împreunate,
undeva, într-un cub închis, un simplu alcov cu scadentă pe viață.
Trupul sticlos se unduia încet, la fiecare pagină întoarsă, la fiecare semn al mirării...
Pe atunci sânii mei căutau cerul cu mirarea unei Eve refuzate. Hmmm, bărbatul acela cu nări de zimbru stătea în tine, cu genunchii la piept.
el s-a dus, îmbătat într-un vacuum de pofte; în urma necropsiei s-a constatat că se înecase cu un măr. Bizar!
V-am spus, eu nu am fost îndrăgostita niciodată!

E doar o părere. Voi mai trece neapărat pe la textele tale...

Fără primele două versuri cred că aș trece direct pe tărâmuri abia tangibile, \"departe, departe\" în grădini golite de fluturi și deodată, într-adevăr, n-aș mai ști să uit. Versul acesta \"Acum nu mai știu să uit...\" este esențial aici, numai că se pierde în vecinătatea expresii destul de banale \"E încă prea devreme / să cred în zâmbete.\"
Multă inspirație în continuare!

Nicoleta,
Am impresia că prea te-ai lăsat măgulită de atmosfera descoperită în aceste două versuri: „Ești departe / și e aproape liniște.” Da, emoționantă priveliște: „Apele tac. Pietrele tac. / Și e atâta lumină în frunze... / Numai la streșinile privirii mai plouă / din când în când„ Numai că totul se limitează doar la aceste imagini, refuzi să lărgești câmpul vizual și semantic... Nu-i rău, dar în acest caz era, poate, mai bine să sfârșească aici: „E aproape liniște... mai puțin de liniște deplină / cu frenezia gândurilor mele.” Am spus-o și eu așa, în liniște...

Radmila,
Și totuși a te lăsa scris e mai puțin grav decât ceea ce urmează de regulă după - buretele! Bucuros să te știu pe fir!

Multă lume susține că zodia Vărsătorului este a creatorilor, a ființelor dăruite cu har de la Dumnezeu... Șu uite că această bănuială se confirmă cu deasupra de măsură dacă urmărești pagina http://www.poezie.ro/index.php/author/0012056/index.html

La mulți, mulți ani!

Ofelia,

Interesantă ideea despre „perfecțiunea necreatului” și felul tău de a interpreta acest text în din care scoți în evidență „spaimele creatorului”. Mulțumesc.

Silvia,
Gândindu-mă la felul tău de a fi și de a trăi poezia îmi dau seama că ar fi fost de-a dreptul anormal să lași tu să-ți treacă pe-alături fără nici o reacție asemenea mărturisiri. Asta e! Uneori ne citim unii pe alții și din cele nescrise! Multă inspirație!

Ar fi prea multe de spus de ce mă bucur atât de mult pentru faptul că v-ați lăsat sensibilizați de acest poem. Din fericire pentru mine, Mihaela aduce acest surprinzător citat din Noica care lămurește în mare parte lucrurile. Târziul care vine după fiecare cuvânt scris, mișcarea spre tot mai târziu a tuturor tatonărilor, ca să nu le zic bâjbâieli, inclusiv cele poetice, nu duce niciodată spre o eliberare... Și dacă de bună seamă ESTE ceva, vorba ta, Mihaela, ESTE întru o și mai pătimașă subjugare. Mulțam! O iarnă curată în continuare!

Regret că descopăr atât de târziu acest excelent poem, tocmai la închidere. Cu siguranță în drum pe casă animalele tale vor deretica omătul și asfaltul pe sub pașii mei în căutarea verigăi lipsă. Mulțumesc și steluței puse de Elia care m-a adus încoace!

Se pare că personajul central al subiectului e timpul – un timp-subiect. Tot ceea ce se întâmplă în acest timp, și între timp, neliniștește și dezorientează precum mișcările halucinante din „Metamorfozele” lui Kafka. O succesiune de senzații și „vagi întâmplări” de „la prima oră” și până la miezul nopții formând un cerc închis, existând de fapt și o roată ce se rotește ca veverița în acest cerc închis. Singurul element ce distonează, fiind oarecum prea literaturizat în context, mi se pare cel despre lectura „scrisorii a treia”... Poate că alte „scrisori” ale lui Eminescu , a doua sau a patra, ar fi dat mai bine făcând trimitere la trecerea veacurilor și la micimea mereu embrionare a omului... Nu exclud însă că poate fi vorba de un detaliu strict biografic, așa că nu insist deloc. Iată ceva care nu se uită ușor: „o să ajung undeva unde lumea nu are picioare și întâmplările au ajuns până la carne, până la sânge, la mamă, la tată, la embrionii lor blestemați.”
Plăcerea lecturii e de partea mea.

De bună seamă, un poem năucitor. Prospețime și virtuozitate stilistică... Un pic mă deranjează acest \"mai mereu că în mine\"...

Până deseară zăpada chiar că va crește cât gardul. Cu atât mai mare aventura. Să străbatem Chișinăul întroienit pentru a ne întâlni. Dar cafeaua să fie neagrrrrrrrrrrrrrră și fierbinte, în contrast cu troienele!

Paul,
Mulțumesc pentru precizare.
Iurie,
Scuză-mă că insist. Dar te-aș ruga să citești atent regulamentul și chiar să-ți dorești să fii citit pe aici. Asta ne-ar face și pe noi, cei care te credeam dispărut pe cine știe unde, să fim mai liniștiți. Un text pe zi, ales cu toată responsabilitatea, este de bună seamă suficient.