Nicolae Maria

Vreau să-mi desferec porțile către cerul albastru el,să se culce lângă sufletul meu la umbra pădurilor mele adânci răcorit...topit sub clopotul cald al sânilor mei crăpând de miresme

Plouă mă-mbrac cu ploaia dincolo de piele până-n fibra ce doare stare în curgere spre lacul tău albastru unde cu ceva timp în urmă am pus la înflorit algele.

Și iată că somnul mi-a furat în sfârșit gândul împletindu-mi genele așezând stânci pe pleoape ochiul sâng îmi palpită luna brodează fire-alungite sporind dantelat misterul peste cântul orb al

De gânduri mă desfrunzesc La umbra unui lotus.

Doar leucocită sunt în fibra ta transformată într-un punctuleț de puroi spre dezintegrare.

Sunt bobul de nisip aruncat aleatoriu în imensitatea albastrului umed tăcere adâncă în pericolul vălurit al secundei, sfios mă așez în umbra a două tăceri una peste alta, între viață și

Sunt șaizeci și cinci la sută apă; sută la sută, aș fi o mare albstră în care, te-ai pierde în adâncuri secând secundă cu secundă semnul întâmplării mele de a fi.

Uite ianuarie, cu eternul alb din îndepărtatele abisuri dalbe sădește în adâncul ființei mele sub plapuma inocentă și pudică, colțul ierbii. Este atâta forță în tainele

Tălpile sunt elemente cosmogonice aruncate în vidul de nepătruns al universului unde totul este fierbere continuă expansiune a materiei desculțe…un micron din talpa mea noduroasă mă descalț de

Mână în mână prin poarta sărutului ne-am aeșezat la masa tăcerii fată în față, descoperind gândurile apoi, unele peste altele într-o contopire adâncă precum sărutul cerului pe mare ori

M-ai sărutat cu sufletul și inima Și-am început să zămbesc din acele locuri Tot universul a înflorit În pădurile mele adânci.

Peste nimb potcoava s-a rupt topindu-se în acel foc sacru al inimii lavă încinsă în fibra ființei într-un foc mistuitor greu și mocnit. Din pădurile adănci ale sufletului, ferestre deschise

De ce m-ai căutat ! peste tot mi-am lăsat extrem de multe urme și umbre… este ca și atunci când soarele coborând în mare ar ucide toate amintirile le-ar asfixia în mine, ca o epavă

Privirea ta Secundă de atom Din miraculoasa clorofilă Într-un ogor incomensurabil.

În comprimarea timpului, umerii se-ndoaie Se scurge printre gene o larmă rebelă Încearcă perfidia și văd cum mă îmbie Să-nghețe sub sprâncene raza mea de rugă Îmi preschimbă bolta însorită-a

Undele sonore în avalanșă cu dor într-o înșiruire de fulger sticlos vin la ureche , în stânga apuc și iau mâna îmi tremură: nu că este furie ci dezorientarea aceea crucială privind trecerea

Ești ocupat pe sticla aceasta albastră unde cresc cămpii virtuale de-ți vine să-ți ieși din gănduri... Întreb mereu ce faci? unde ești? cu cine ești? ce treburi importante ai? de ți-ai pus

Nefisurată este liniștea spiritul nostru ascultă curgerea nu ne mai doare nimic teama nu ne mai aparține ne îngropăm în raze moi catifelate într-o imensă mare voluptate moartea este doar

Tăcere în crepuscul de seară aud cum pașii stelelor migrează în sud În singurătate rămân ca și cocorul rătăcit de stol Doamne...mi-aud sufletul rostogolnidu-se-n gol