Poezii

Așez fruntea pe lună și picur vreau să nu mai fiu cea de demult, sau cea de ieri ori de azi o metamorfoză mov sub frunza ruginie a ultimilor picături ale toamnei. așează-ți căușul

În seara asta îmi pun capul pe alb trag strămoșii ca așternut și-aștept în somn zvâcnetul de verde și roșu

mare de foc ocean de lacrimi un univers de dor pe această amprentă amniotică ce doare, arde, țipă și respiră pulsând odată cu universul: ține firul roșu printre soare, lună și stele prin

Inimă cuprinsă de...pojar.

Mi-am dat jos picioarele și mi-am făurit aripi un greta oto, oglinzi fermecate spre efemerul albastru cu visuri aurii, incendiare, o descoperire de sine în zbor nu mă pot lepăda de mine și intru

Zbuciumul vântului îmi răvășește gândurile sub cupola nopții; punct de plecare în uitare privesc marea albind insinunat stâncile tot universul depinde de vuietul și de nesomnul ei împovărat

Arc sălbatic spre tâmplă și timp.

Plouă mă-mbrac cu ploaia dincolo de piele până-n fibra ce doare stare în curgere spre lacul tău albastru unde cu ceva timp în urmă am pus la înflorit algele.

Și iată că somnul mi-a furat în sfârșit gândul împletindu-mi genele așezând stânci pe pleoape ochiul sâng îmi palpită luna brodează fire-alungite sporind dantelat misterul peste cântul orb al

M-ai sărutat cu sufletul și inima Și-am început să zămbesc din acele locuri Tot universul a înflorit În pădurile mele adânci.

Clipa veacului mă doare și sărutul său extern luminează orice zare când porni-voi spre etern!

În comprimarea timpului, umerii se-ndoaie Se scurge printre gene o larmă rebelă Încearcă perfidia și văd cum mă îmbie Să-nghețe sub sprâncene raza mea de rugă Îmi preschimbă bolta însorită-a

Ești ocupat pe sticla aceasta albastră unde cresc cămpii virtuale de-ți vine să-ți ieși din gănduri... Întreb mereu ce faci? unde ești? cu cine ești? ce treburi importante ai? de ți-ai pus

Sunt fluture în fiecare zi îmi aleg culoarea din curcubeu Locul meu este câmpul verde Casa, îmi sunt florile de orice fel mai ales sălbaticele flori și respir cerul albastru ce-l port pe

Nea Gheorghe pe-un colț de stâncă stând pe iarba ce-ncolțește lângă oaia cea nătângă deloc nu se dumirește El sărac cu patru clase singur doar cu turma lui și-a luat laptopul de-acasă doar

Sunt cea mai urâtă femeie din lume păr ciufulit răsfirat în vânt urechile mi-s clăpăuge însă membrana lor vibrează la cel mai jos sunet buzele mele ...vorbesc rar, atunci când momentul este

Mi-e dor în fiecare zi de tine de noi de zilele noastre nopțile lungi ce păreau scurte luminate de ochii tăi și vuietul mării ce cheamă cuvintele spuse și mai ales necuvintele ce vorbeau

Am fost acolo unde nisipul are culoarea mierii și pașii tăi au lăsat urme adânci...dulci... mângâi și sărut urmele înfiorâdu-mă cu îngrijorare ca valul, ploaia sau furtuna să nu le

Mi-e dor de dorul tău de ochii tăi adânci ca marea când algele infloresc pe dragostea lor... Mi-e dor de zilele scurte, călduroase și fierbinți ca inimile noastre. Mi-e dor de gura ta peste a

Visez cu ochii deschiși un colț de paradis se deschide soarele auriu apare e stare de bine, inchidere a pleoapelor grele de vis gânduri îmi poartă pașii prin iarbă, flori și mare... auzi cum

Vremea mă caută, m-am așezat într-un ochi cu alge plin ce dau în floare, pletele-mi curg în bătaia curentului visului focului și a splendorii îngemănâdu-ne într-un șuvoi verde și

Nu vreau să vrei să pleci rămâi o zi, încă o noapte și poate sub umbra unui codru des vom număra ceasuri tăcute și fierbinți ca-n polul nord albe, dar nu cuminți, ziua va fi plină cu

La geam, privesc ploaia cu picături uriașe multe, sumedenie, potop, pânze mișcătoare s-au țesut grabnic între cer și pământ, iarba se apleacă, se scutură, se ridică e un freamăt atât de

Sunt tristă acum... asemeni frunzei toamna când se avântă într-o cădere liberă, circulară, dansând în cântec ruginiu spre nu știu unde... cu gânduri ude de lacrima cerului. Dar... cade pe

Simt sângele clocotind ca șuvoaiele primăverii, șoptit îți strig numele... vii ca o adiere acolo, sub puiul de măr \" la merii sălbatici\" din poiană, mână în mână palmele noastre

Șarpe cenușiu descolăcindu-se perpetuu dintr-o masa de spirale fără de început și fără de sfârșit, pierzându-se în beznă solz cu solz cenușiu- argintiu, dispărând din vedere; își despletește

Mare gemând în furtună valuri în vuiet căzute-n genuni și abisuri, spini în adâncuri strângând în gheară dulce, feroce roșul din mine nu doare nu doare nu doare!... devine tot mai

Dincolo, de departe am plecat într-o cădere lungă să caut ceva, ce nu am avut în viața din spatele pietrei, nici ieri, azi... poate voi găsi mâine acolo unde am pășit acum negândit de

Mă uit în ochii celor care simt văd și aud frunza în descompunere, prin valea plângerii sub picioarele albe ale iernii. Nu sunt acasă, am urmele de ieri parfumul ce-l voi purta mâine... la

Sunt pasăre în zbor am luat culoarea vântului de aceea nu mă așez pe nici un umăr, ar lua și ei culoare de vânt transformându-le sufletul în furtună. Când vreau să mă odihnesc o clipă îmi

Azi, sunt azi timp suspendat și nu vreau să fiu. Simt un dor pe fiecare gând ce îl ating gânduri de tine de ieri, astăzi și mâine. Azi, nu vreau să fiu, vreau să fiu ieri când eram

Știu un om o inimă mare, prea mare cu multă dragoste de dat, umblă în fiecare zi colindând în stânga, în dreapta, înainte, înapoi uitându-se în ochii celor care-și intesectează drumul cu

Cred că nefirescul din mine a luat naștere atunci când te-am întâlnit. De fapt în secunda aceea așteptam toamna să facă cuib ruginiu între umerii mei. Îi dădusem adresa. Ea,

Plouă... monoton de o săptămână încoace sunt tristă, mă doare a însingurare de tine, mi-e frig și țip... un țipăt de strigăt în dor. Ploaia-n căderea ei moleculară mi-astupă țipătul cu

Vin de la tine; port pe brațele-mi difuze urme ude și precare ale șoaptelor amare. ........................ În verdele-ți divin din ochii mei s-au așezat toate celelalte culori ale

Inima-mi e verde Am gânduri verzi Verde mi-e viața Oare mă crezi? Am câmpul verde Cu el să mă-ncalț Îmi cresc aripi verzi Vreau să mă înalț. Iubirea-mi e verde Șoaptele-mi sunt

Este femeia surâs luminos într-o rază de soare cu flori pe gură. Sidef lichid pe umeri și brațe șolduri,unduiri de valuri, coline culcate în azur. Priviri strălucind în infinit, ce trec

Am deasupra o fărâmă de cer peste care s-a rostogolit un curcubeu luminându-mi clipa, ce o măsor în clepsidra timpului meu. - Ce esti: făuritor de visuri sau iscoditor de

Așează-mă pe genunchii tăi pierzându-ne în frunzișul pădurilor adânci, într-o poiană, unde, totu-i verde și scăldat în soare sub doi meri rotați înflorind tainic a doua oară.

Cerul este vânat îmi este frig nu știu de ce pot să îl ating. Vânturi mă-nfășoară nu pot să mai strig tunete din ceruri cu șerpi mari mă frig. Din cerul deschis cad

Am fost acolo unde visele mor odată cu noi, tăcerea prinde sunet în iarbă, adieri de vânt și ploi... Șșștt... asculți tăcerea care nu-i tăcere... și simți iubirile trecute de dincolo

Am la sân trei boboci de floare. Când sunt tristă și-mi este dor desfac bluza; nu mult. Simt cum se deschide din rubinul lor câte o petală. La sân,nu umblu des pentru că,

De un fir de păianjen mă legăn de o vreme. Am prins pe el la început un singur vis. Adăugând în timp mai multe de o intensitate crescândă. Mi-e frică, mi-e teamă să nu se