În pufosul ianuarie

Uite ianuarie, cu eternul alb din îndepărtatele abisuri dalbe sădește în adâncul ființei mele sub plapuma inocentă și pudică, colțul ierbii. Este atâta forță în tainele și nebănuitele adâncuri... încât plămada verde forfotește, colcăie din genuni spre infinitul albastru și trece de blestem apoi prin alb înspre cerul luminos al sufletului meu dincolo de ferestră este gerar în inima mea vine primăvara cu torentele adâncă, tandră, plină de dor și iubire furie a sângelui ca șuvoaiele lui martie. Aș vrea vrea să fii mai aproape să îmi atingi celulă cu celulă până la contopire într-o vibrație a viorii întâi cântând în primul concert cu tine mi-e bine mi-e cald dulce mi-e soare auriu dincolo de fibră. Lumina ta mi-e zâmbetul larg al ochilor mei de pădure pe sărutul înca nepecetluit, al cuibului de unde vin șoaptele timpanul vibrează șoaptei tale îndulcindu-mi starea este atâta extaz atâta dorință lavă emanată de vulcanul în fierbere. Vorbele tale neșoptite, intră în auzul pe partea stângă ce fac portret de simțuri al imaginii tale vreau să mă iei în brațe, pe genunchii tăi aproape de sufletul tău spre veșnicie tainic și tandru, adânc, cât mai adânc în puterea trupului tău. Am lăsat ușa deschisă, cu încredere, devenind cuptor de vise. Gândul meu te-a primit trupul te așteaptă. E inuarie, dar primăvară este începutul unei povești de iubire.