Nicolae Maria

Azi am ales clepsidra în curgere timp limitat într-o crisalidă nu-mi place libertatea care mi-o dai vreau sa fiu cu tine, în centrul jarului aprinderea este starea mea focul în flacara lui:

Cuvintele mele de plumb au ucis în dansul lor toți fluturii iernii sus, dans nebunatic, efemer... la mijloc, securea jos, marea de lacrimi învăluită-n clisa morții spectacol hâd al vorbelor

Sunt spre soare îmbătată de tine cu albastru și auriul spre ochii tăi de pădure. zbor spre stele să te ajung, pe o rază de gând lângă tine golul e plin, e cald iar negrul se preface-n

Ninge cu măr pe suflete îngenunchiate de patimi orbul cântă visurile printre picuri roz, efemere. încolăcit de zale și aruncat la marginea lumii mestecă ecoul în centrul ei picurând conștient

Am pus pe pânză chipul tău si adăugat un strop de sânge pentru eternitate stai deasupra zâmbetului sărat uns cu mierea florilor de soare, veghind somnul în serile prea însingurate tăcând, îți

Zbuciumul vântului îmi răvășește gândurile sub cupola nopții; punct de plecare în uitare privesc marea albind insinunat stâncile tot universul depinde de vuietul și de nesomnul ei împovărat

Din toamnă și până mai recent am stat într-o sferă pulbere ghemuită fiind așteptând frământarea pământului dospirea și apoi drumul lung către lumină înfrângând greutatea lutului țipând când

esti....poveste mea de dragoste secreta, nestiuta .... * o stie doar marea , ce ne-a imbratisat in o mie de valuri cu mii de spume in dragostea ei pentru noi dand imbold albastru peste

Lacrimile mele nu mai sunt boabe de rouă dulci ca atunci când înfloresc cireșii Sunt picături de ploaie revărsate năvalnic peste copacul falnic cu fructele cărnoase și roșii dar pline de

Sunt iederă înfloresc și mă înalț spre stele mai adevărată decât ele Pot împodobi un pom, o casă, o grădină am ochii infloriți și picioarele adânc înfipte în pământ împodobesc casa, crezând

De ce când pierzi jumate nu mori de tot ci doar pe jumătate? Nu-i nici zi nici noapte ci crepuscul de seară pe-o frunză amară cu trupul nud și sufletul ud.

Când infinitul devine gol cad în neant si aud: hârșt!hârșt!hârșt! coasa ce-mi seceră stelele verzi nu mai e loc de amintiri regrete și speranțe sunt spulberate și atrase de gaura neagră a

Am fost acolo unde nisipul are culoarea mierii și pașii tăi au lăsat urme adânci...dulci... mângâi și sărut urmele înfiorâdu-mă cu îngrijorare ca valul, ploaia sau furtuna să nu le

Sunt o emoție copleșitoare... gândurile, intr-un aer curat îți sărută gândul.

Tu codru des virgin și plin de frumusețe între doua bătăi ale inimii mele mai cântă din cetina-ți verde.

Nu mai e cer lumină și pământ toate-s prăbușite în mine însămi de vreau să mor nu am-să loc.

Mi-e sufletul iubire țesută în materia luminii din ochii tăi de cer.

Cred că nefirescul din mine a luat naștere atunci când te-am întâlnit. De fapt în secunda aceea așteptam toamna să facă cuib ruginiu între umerii mei. Îi dădusem adresa. Ea,

24 octombrie, la poarta vieții, bate sfios un clopoțel o bucățică de suflet cu mare preț. Prin el îmi îmbogățesc sufletul cu priviri bune mă face să ințeleg rostul vieții și s-o iubesc

Cerul este vânat îmi este frig nu știu de ce pot să îl ating. Vânturi mă-nfășoară nu pot să mai strig tunete din ceruri cu șerpi mari mă frig. Din cerul deschis cad

De un fir de păianjen mă legăn de o vreme. Am prins pe el la început un singur vis. Adăugând în timp mai multe de o intensitate crescândă. Mi-e frică, mi-e teamă să nu se

Nu mă uita în uitare, unde gândul viață nu are.