nica mădălina

primele trei versuri îmi par anodine, putându-se topi într-unul singur, care să nu afirme atât de plat cum o face.
trecerea de la catifea la roz via creier e iarăși o alăturare nefericită, întrucât nu e nici rupere, răsucire, nici continuitate.
apoi distanța prea mare dintre fus și fluturi...
toate astea îmi dau impresia de incoerență. o sumă de afirmații.
nici măcar o declarație. care ar fi aventurile anunțate în titlu?

fără versul final și evitată \"pe_pana\" e un text suav despre alteritate ca umplere.
deși acea reciprocă naștere cred că e spusă prea sec.

e repetitiv și un pseudo-raționament.
defectuos ca sonoritate, mai ales în prima strofă. și diluat.
nu îmi transmite nimic, în ciuda formulării înrudite cu un rezumat al unei lecții de fizică.
evidența aceasta trebuia să se regăsească și în titlu? de ce nu în fiece vers, de pildă...

sper că nu e vorba de a cere un anumit gen de comentarii.
să mă dedic, așadar, unui comentariu amplu?
nu. dar spun despre conținut că se referă, generic, la relația eu-ceilalți. cam atât văd.
dar naum chiar zicea fain despre asta.

insulele ninse...celulelor. greoi, greoi. și încurcă lectura.
ca și celulelor_roșii.
multiplă aviatică sună interesant, dar nu prea spune nimic.
prea multe substantive articulate, ceea ce s-ar fi putut evita. accentuarea poate fi realizată și prin alte mijloace.
de pildă finalul (fără acel ssst), care, deși nu inovează, amintește măcar de valoarea contradicțiilor.
typo la gălăgie. plus la à, cât am apucat eu să remarc.
e indecis rău acest text între a spune ceva, a vorbi și a fi un text.

or or în versul doi e puțin deranjant. ca și ritmul de la \"viața-i este\". coborî, nu cu \"â\".
stângace descrierea din a doua parte a primei strofe. mă refer la secreții și vomă, cuvinte riscante, ce puteau fi \"fructificate\" mai zemos.
textul are un aer declamator, cu final aparent silogistic. de aceea mi se pare cumva descentrat.

titlul, deși legat de ideea de cub, respectiv cerc, reductibile într-o anumită măsură la punct, îmi pare că nu cuprinde tot textul.
care text are o nostalgie certă și cert spusă.
dar poate geometria însăși e o nostalgie.
cu alte cuvinte, \"de jurnal\" acela îmi pare rupt de mesaj.

primele trei strofe au chiar un anume haz. apoi cred că iar se marșează excesiv în direcția asta.
și asta naște o liniaritate păguboasă, în ciuda ingeniozității unor amestecuri de cuvinte, pe alocuri chiar semantice.

hm, spuma zilelor, intrată deja în domeniul public...
și dacă acolo realul era, la nivel de înveliș, formă a poveștii, aici pendulează între un descriptiv metaforizat și redarea rece, aproape de consemnare (partea finală). am preferat-o pe aceasta din urmă. și mi se pare puțin cam lungit primul.

este parcă prea încărcat, în_încercarea de comprimare. și are un aer între atemporal și vechi.
\"săpați\" acela, fiind prea departe de \"oameni\", creează o sincopă. și mi se pare mult într-un text atât de redus. dar remediabil.

citatul e o captatio benevolentiae care stă în picioare. mai departe însă...
după ce am dat ce cacofonia \"dacă creatorii\" și apoi de \"aidoma unor analiști, care analizează fenomenul\" am citit crispată.
și am dat iar de amalgamul unor planuri și concepte care defavorizează mesajul ce s-a vrut transmisibil. pe care nu îl găsesc.
e despre omul nou? e despre distincția critic - public? sau e despre topirea unor sensuri pentru a susține că autorul e un prestator de servicii, cititorul un plătitor capabil să reacționeze, criticul o proptea nu se știe a cui.
iată, sunt nedumerită. pentru că așa m-a lăsat textul.
iar \"Putem crede ce vrem, dar să nu mai căutăm adăpostul teoriilor, să ne asumăm consecințele credințelor noastre.\", alăturată încercării autorului însuși de a teoretiza, sapă iar credibilitatea spunerii. coerența ei.
încă ceva: se spune că valorile nu importă, dar pe de altă parte se spune ce \"trebuie\" să facă un critic. iar nu înțeleg. se valorizează sau nu?
și câte ar mai fi de zis...
poate dacă se încearcă_ceva mai scurt ca dimensiune și mai limpezit ca sens, fără să vrea să cuprindă ditamai fenomenul, se va ajunge cătinel la a spune ceva despre fenomen.
sau aberez.

eu am citit \"și își e îndeajuns\". pentru că identitatea norei îmi pare deja construită până la versul final, chiar dacă e vorba despre imagine ca surogat de identitate.
ce îmi place este că identitatea aceasta e reconstruibilă pe măsura lecturii descrierii, realizată prin ceea ce numesc impresionism suficient, fără nicio legătură cu impresionismul \"acela\". doar cu inspirația punctării elementelor ce pot trece în balconul fiecăruia.
palpabile la fel de firesc precum spunerea ta de azi.
da, asta mi-a plăcut, că nu e greoi.

text \"haios\" care te face să uiți de fund ca pretext sau simbol, în ciuda insistenței pe el ca element.
ceea ce e mult. pe lângă asta, \"dezvelirea devenirii\", acea faună nouă, opoziția față de inimă îmi seamănă a răsturnare de centru.
și are durata unei povestiri. plus mirarea.
crud, da, crud...

acest text (eu îl văd jurnal pentru celălalt, abia apoi jurnal pentru sine) m-a întristat. de aici incapacitatea de a fi \"obiectivă\" și de a \"analiza\" felul în care e construit.
e ca atunci când îți faci curaj să clipești asupră-ți. mă gândesc că se poate ghici în orice. dar cutiile înseamnă claustrare. de asta am rezonat.

este prea bruscă trecerea de al penultima la ultima strofă. așa cum puțin cam sincopat începutul penultimei strofe înseși.
textul îmi dă impresia de strofe alăturate, nu de întreg.
prima strofă e limpede și cuprinzătoare ca sens. la fel ultima. drumul dintre ele complică fără să îmbogățească.
e o impresie, iată, nici măcar argumentată corect. o impresie. după câteva lecturi ale textului.

strofa cu televizorul și finalul îmi par mai slabe raportate la rest. pentru că în acest rest șade o sinceritate a poziționării în relație: cu părinții, cu destinatara iubirii, cu ceilalți, vecinii, acești aparent apropiați, dar străini.
de aceea respectivele strofe îmi pare că nu arată sau nu camufleză nimic în plus în contextul blândei (și nu e spus ironic) mărturisiri de aici.
iar titlul e din altă lume. dar am învățat că la acest autor titlurile îs o lume în sine, chiar dacă distinctă de ceea ce eu una regăsesc în lumea textului. numai că apare și subtitlul (chiar dacă adaugă sensuri) cam lung. cumva sufocă din mesaj, îl dispersează...

hm, începutul anunța un soi de revoltă, un soi de explozie cu tâlc. ori eu nu o văd, am renunțat la atropină lately, ori aici se forțează. de la prăjitul creierului până la lăsatul mai moale.
textul se codește să spună ceva, nu e nici insinuant, nici fățiș, deși dă impresia că o ia într-o direcție anume.
ei bine, nu o ia, cred. de aceea rămâne tern, o sumă de expresii care nu exprimă decât un vers interesant dintr-o melodie.

e o descătușare aici, precum o concesie făcută sinelui. spun asta datorită ritmului care nu se sinchisește să adune detalii, bucăți descriptive ce cumva se adună singure, pentru a asigura continuitatea.
plus aparența staticului, a expectativei (peronul).
cât ochii văd, încotro-ul există. la fel drumul. frumos să fie!

apăi dezvoltă-l, dacă asta ai dorit inițial. imposibil să nu poți concretiza încărcătura ceea din cadrul inițial.
e ofertantă. rău. așa că încearcă. să aflăm ce fac pieile, umbrele, cum se întorc între stânga și dreapta. sau nu?

am recitit acest text deseori. și impresia e de fading out.
păstrez primul efect, de nervos calin cumva.
e un text cuminte, în ciuda unor cuvințele care coc ele ceva.
\"să fac terapie prin tăcere\" și pusul de vorbe bune între cred că sunt aracetul afișului.