nica mădălina

cred ca accentuarea autoironiei nu e suficienta pentru a iesi din capcana transcrierii acelorasi teme si a aceleiasi carti, chiar daca e vorba despre Carte.

de fapt, mai ales ca este vorba despre ea.

si granita dintre textul marturisitor si cel autodemascator cred sa fie altundeva. nu stiu unde, daca as fi gasit-o nu as mai fi vorbit despre, ci as scris ca atare. si as fi recunosut-o si aici, asa cum in alte texte ale tale, cele de la inceputuri (pe aceeasi linie ca si a acestuia), mi s-a intamplat sa.

cert imi ramane insa ca, dincolo de savoarea discursului, sper ca as fi intuit-o sau intrezarit-o aici, daca ar fi fost trecuta sau macar trasata.

am ramas insa cu impresia asta, de repetitie, de reluare a incalzirilor, de blocare in proiect, chiar daca una estetic coerenta si placuta, chiar sprintara, in anumite pasaje.

pe cand o reimprospatare ferma?

si stii la ce ma refer. nu \"cer\" schimbari de macaz. ma refer la nuante, la dozare si la jocul de lumini si umbre. cand fondul e acelasi, mesajul acelasi de atatea si atatea ori, ele capata o greutate si mai si.

cred ca m-am repetat si mai am si alte erori, dar...

model, si nu moel.

pe de o parte se spune aici ca acest oras ar avea sanse, gratie lui Brancusi, pe de alta parte, insa, se afirma, la fel de limpede, ca acelasi oras nu va reusi niciodata sa aiba o viata culturala activa peste medie.

asa ca nu inteleg care este ideea acestui articol, daca sa se contrazica pe sine, daca sa fie o racorire sau daca...?

teza antiteza sinteza, pe moel hegelian, nu este, sa pot spune ca este o transcendere a contrariilor.

care este, deci, ideea, tinand cont ca incepe sa sustina negru si ne atrage atentia ca, totusi, alb?

pe scurt, ceva claritate si coerenta, sustinute, de exemplu, de lucrul pe idee si pe transpunerea ei in fraze, ar fi fost de preferat. nu de alta, dar subiectul ar fi meritat o.

caci nu am facut decat sa punctez felul defectuos in care s-a incercat punerea pe tapet a ceva. problematizare nu se poate numi. si deci nu poate starni polemica, cat timp textul porneste de la un postulat pe care mai apoi si l neaga cu brio.

scuze pentru lipsa diacriticelor.

eu doresc să dau steaua (firește, este vorba despre bucuria întâmpinării) abia după ce voi fi avut prilejul să parcurg cartea. e una specială pentru mine, din motive ce nu e cazul să fie înșirate aici, căci exced sferei impersonale.

astfel că spun doar felicitări, dar o spun cu toată limpezimea de care-s capabilă. și mulțumesc, pentru că este o carte de mare folos și pentru mine, atinge zone ce necesită de mult descâlciri.

am citit cu voce de mai multe ori și de fiecare dată mi-a dat cu minus, adică e un text deficitar la nivel de ritm.

și apoi, ar fi fost ceva dacă rimele ar fi fost mai lucrate. observ doar de două ori altceva decât verb-verb sau substantiv-substantiv.

nu am zis ca nu s de acord cu elementele supra, dar de obicei, ele s folosite pentru a spune o poveste, aici doar puncteaza o poveste care nu este spusa, desi cred ca asta s a dorit, spunerea ei.
nu am pledat pentru imagini realiste, ce am spus este ca ele sa aiba un talc si deci un rost in ansamblu.

iar genul acesta de text nu cere descifrare, ci ar trebui sa se infiga in constient sau in subconstient, cu naturalete, desi una din alta lume decat cea a realului palpabil.

asta si spun, ca o alta gestionare a detaliilor, renuntarea la anumite adjective, de pilda, ar ajuta acestui efect.

ca in strofele pe care le am citat si unde cred ca sta mesajul. introducerea de pana acolo imi pare mai putin graitoare, cu sau fara cifru, asta ca sa spun in felul in care te ai raportat tu.

plus titlul, uitasem. daca vrei sa ironizezi anunturile de ziar gen repar cizme din piele de dama, nu cred ca e cazul.

daca vrei sa spui ca pisica este de piele, iarasi nu face sens.

daca ideea este ca pielea este o pisica, iarasi cred ca ai putea reformula titlul.

si stiu astea pentru ca ti am citit si textele unde se inchegau toate si nu mai lasai loc de asemenea dubii. si ti o spun ca si cititor care ma mai prind de anumite subtilitati, dar nu mi place sa trebuiasca sa fiu detectiv. plus ca nici ermetismul nu l am repudiat. cum nici absurdul.

numai ca nu cred ca din imagini centrate pe adjective se nasc ele. ci din actiune, din verb. ca in ultima strofa. restul sunt determinanti, carje. de asta e importanta alegerea lor si riscanta, iata, uneori. riscul fiind sa ingroape sensul, nu doar sa l ascunda.

nu s gaselnite ale mele astea, dupa cum stim amandoua. numai ca am simtit sa le spun tocmai pentru ca ideea din final (si accentuez ca e vorba nu doar de imagine, ci si de idee) m a tinut langa.

cred ca si in incercarile suprarealiste trebuie sa ramana verosimilul, ca efect al intregului. chiar daca el nu exclude, culmea, socul. dar nu sa incep o discutie despre asta mi-am dorit intrand sa las semn.

ci, pornind de la observatia de mai sus, sa spun ca de data asta, e o amalgamare putin reusita de elemente suprarealiste intr un ansamblu care scartaie. si asta pentru ca articularea eu care spune - eu personaj (femeia), precum si articularea inceput - mijloc - sfarsit, care pare sa mizeze pe secventialitate, sufera de rigiditate si confuzie.

eu am retinut, cu drag, asta:

femeia plânge într-o limbă străină
a văzut oameni
punând curse de șoareci

*
s-a așezat pe geamantan
parcă se-aude o pisică
prin ceștile de porțelan ale Matildei
nisipul scrâșnește și
fug ca nebuna

m-am jucat, ce-i drept, cu raportul dintre cele doua femei din text si am eliminat partile neverosimile. si le-am considerat asa pentru ca nu au talc in spate. cantec de paie al canarului? inteleg, e o imagine \"
nerealista\". dar ce vrea sa spuna, in sinea ei?

la exemple de acest gen si la aglomerarea lor ma refer cand spun ce am spus in prima parte a comentariului.

sper sa fi fost cat de cat coerenta, e o ora cam rea cu mine.

si am ales sa spun pentru ca stiu ca nu e rost de altceva decat de comunicat deschis, cu bune si rele.

cambia e din alt film si mercantilizeaza acolo unde nu e cazul de ironie.
acolo unde ironia ar insemna neasumare.

or, daca e sa ma iau dupa indemnurile pe care le contine textul, pare ca ai vrea sa te asumi.

cum ramane? ori, ori... nu e loc sa eziti, nu asta anunta titlul.

as gasi, deci, alt cuvant acolo sau o intreaga alta expresie, mai fericita.

plus ca, in acelasi text, si chaplin, si cambie, hm... nu.

sunt sentimentaloidă, să fie bine înțeles, că m-am exprimat echivoc mai adineaori. și nu vreau s-o dau cotită.

și uitasem să spun că aș mai pune o stea, pentru demarcație, înainte de \"altă dată\". nu am alt argument decât faptul că aici se simte-n trei timpi, în cadrul întregului. sunt nu doar trei momente, ci trei tonalități, chiar dacă ale aceleiași voci.

e un act de curaj să scrii despre astea așa azi, când pretențiile snobilor într-ale esteticii se referă, prioritar, la formă. și abia apoi la temă. care, din păcate, când e una simplă și la ținta sufletului, precum asta, este etichetată ca fiind sentimentaloidă.

fiindcă sunt o asemenea persoană și pentru că prima bucată, cea care anunță, prin rezumat la nivel de idee, restul, mi-a amintit de micul prinț și lanurile de grâu despre care îi explica vulpea, las și eu acest semn.

da, e dulceag aici. dar e ca la vișinată. nu e sirop, așadar. e dulceagul pe care amarul știe să-l lase, când dozele, în cadrul amestecului, sunt potrivite.

adică mi-a mai plăcut și că te ferești de sarcasm.

per ansamblu, pentru efectul de ansamblu: nu țipă, nu dă cu praștia-n ochi și nu uită că iertarea dă cumva, de fapt, timpu-napoi.

un sfârșit fără moarte este de un pesimism crâncen, care nu are nimic în comun cu candoarea (scuze pentru cacofonie) copilului, cum nici cu faptul că nu știe ce înseamnă moartea.

așa că, iarăși, finalul dărâmă tot.

de ce nu se poate termina acest text de o manieră simplă și deschisă?
de ce trebuie o concluzie filozofantă?....

nu merge ca ars poetica, pentru că e o simplă captare a unei imagini despre, cum spui, a trăi. și tocmai că e sensul lui a trăi care e prioritar în raport cu a scrie, copilul neavând conștiința necesară actului de a scrie.

astfel că ultimul vers strică tot.

felicitări pentru!
în altă ordine de idei, 15 nu ar fi fost potrivit din alte motive, știute. astfel că a spune că sâmbăta a scoate oamenii din casă... sună cumva, în context.
și paranteza e închisă prea devreme, în text. probabil de emoție.
nu spun ironic. dimpotrivă.
sper că nu am deranjat.

luna, nu doresc să modific felul în care simți să scrii, însă am câte ceva, și de data asta, de punctat, tocmai că găsesc că ai lucruri de spus și că felul în care o faci, dacă ar fi mai îngrijit, mai exigent cu sine, ar ajuta să ajungă mai limpede la cititor.
și să rămână, pentru că ai spui, uneori, lucruri care mie una-mi rămân.

pentru că sunt anti-lăbărțare și pentru că pare că nu crezi că reușești să spui în mai puține cuvinte, cum e de preferat, tocmai pentru a nu se pierde, printre rânduri, nuanțele (nu, nu un paradox asta), uite cum văd aici:


sufletul meu e întunecat
îmi privește în trup
contre-jour
îi caut un loc și
un nume pe pielea mea
goală, doar ea
va rămâne-ntre noi.

caut un prim tatuaj și
o nouă rezistență
a mea. nu, nu-mi voi tatua
o nouă față a lumii.

trupul părăsit
va durea, nu-i nimic
voi primi
voi primi
o respirație astrală
uriașă.


am eliminat jocurile, fie de cuvinte, fie de umplere. finalul era prea explicativ și facil, ca și joc de cuvinte.
am eliminat și părțile de metaforă alambicată și greoaie, mai potrivite unui text axat pe epic. or, aici începi viu, te centrezi pe verb. așa că mi-am zis că a te pierde pe parcurs, printre dantele, e de evitat.

pentru că, pe fond, mi-a plăcut, nu de altceva.

mileuri sociale? medii, cred...
zic și eu, să fiu ajutată să trec de primul paragraf...

deseori felul în care se scrie în forma inițială un text nu este cea mai fericită dintre posibilele lui variante.

dar asta e știut.

încercasem să încurajez o șlefuire, pentru că textul ăsta merită, în opinia mea. are ceva care captează. dar, din păcate, nu este strunit atât de bine pentru a păstra cap-coadă efectul inițial, adică acela din primele trei sferturi ale textului.

o, da. atunci înțeleg că traducerea expresiei respective, ca atare, ar fi dat o repetiție a lui \"din\" (din zăpadă/din senin).
eu, neștiind că este o traducere, mă gândesc acum, apropo de expresii, că albastră ar avea legătură cu inima din final, care ar fi albastră. așa face sens cuvântul albastră, dar, iarăși, ar fi prea mulți determinanți pentru o singură inimă :)

e tandru și păstrează și o doză necesară de ascuțiș.

de asta nu văd rostul lui albastră, plus că decredibilizează momentul, care, în rest, e verosimil. plus că îl întrerupe, la nivel de curgere a lui în text.

la aripi îmi pare, iarăși, că două adjective sunt prea multe. aș opta pentru unul. pentru scumpe, mai precis, pentru că are doar o undă amară, în context și e firesc. pe când însângerate e subînțeles, fiind limpede, cel puțin pentru mine, că este vorba de inimă acolo.

apoi, în cadrul formulării considerate la nivel de cuvinte,

aș avea de obiectat la acel \"cu\" lăsat stingher, ca vers autonom, probabil pentru a sugera faptul că șirul nu se oprește acolo.

cred că poți găsi altă modalitate prin care să faci asta, întrucât acel \"cu\" bate la ochi precum ceva căutat

și asta strică ludicul și prospețimea de care spuneam.


iată, am spațiat și am pus niște ghilimele

hint, în caz că mai e nevoie: strofa 2.

e un plus de prospețime aici, comparativ cu alte texte ale tale.

având în vedere formularea jucăușă a lucrurilor, de altfel serioase, pe care le spui și pentru că atunci când spun formulare mă refer la punerea în cuvinte, nu cred să mai fie necesare și jocuri la nivel de așezare în pagină.

mai precis, mă refer la folosirea punctuației ca joc - vezi punctele de suspensie. te poți, așadar, lipsi de ele. poți miza, niciodată nu dă greș, pe naturalețe, mai ales că acolo spui despre lucruri importante tocmai prin firescul lor. nu e nevoie să le accentuezi prin puncte de suspensie, ca și cum le-ai pune în vitrină. e un exces.

apoi, în cadrul formulării considerate la nivel de cuvinte, aș avea de obiectat la acel cu lăsat stingher, ca vers autonom, probabil pentru a sugera faptul că șirul nu se oprește acolo. cred că poți găsi altă modalitate prin care să faci asta, întrucât acel cu bate la ochi precum ceva căutat și asta strică ludicul și prospețimea de care spuneam.

la numele muzeului poți renunța la ghilimele, e de ajuns că alegi să-l scrii cu majuscule în contextul în care numele celor mai importanți decât el cu minuscule, pentru a sugera că-i ironizezi și că încerci, prin asta, o autoironie.

cam asta am avut de punctat.