Ireversibil

Dragă Irinuca, (epistolă de peste ocean) [...] pe vremuri aveam un greieraș sub podea care ne cânta toată noaptea. Tata dormea în camera alăturată și îl auzea de acolo. Într-o zi, a strigat enervat că are să omoare toți greierii de pe lume. Eu am început să bocesc, mie îmi plăcea de greieraș, îi lăsam fărâmituri de pâine în ascuns și atunci tata s-a înduioșat și mi-a scăpat o palmă peste cap. - Îți scot eu greierii din dovleac, m-a asigurat el. Dragă Irinuca, mi-a plăcut semnul tău de exclamare, e ca un semnal de alarmă. Uitarea nu trebuie să se aștearnă peste noi. Că ce avem mai de preț decât amintirile noastre? Nu de mult, l-am sunat pe fratele meu în România și mi-a spus că tata ține un greiere într-un sertar și îi dă de mâncare. - Păi lui nu-i plăceau greierașii, m-am mirat eu. - Ba da, acum îi plac, a spus că greierii îi amintesc de tine. * Altădată, tata s-a hotărât să mă ducă la bâlciul ce tocmai poposise la noi în cartier, cu toată forfota, vânzoleala și nenumăratele zorzoane și atracții pe care le puteai cumpăra pentru numai câțiva bănuți. Dulciuri și limonade de toate felurile și esențele, fluieriște, coifuri și pistoale de apă, dar mai ales scrânciobul pe care-l vânam noi, copiii, înainte de orice. Înainte de toate. Tata a anunțat-o pe mama că merge și el să caște gura, nu mult, vreo oră, să-i cumpere ei un batic și să mă învârte pe mine cu căluții. Era într-o sâmbătă după-amiază, împlineam 8 ani și mă consideram mare de-acum. - Să se bucure și el… de ziua lui! - Hmm. - Că nu i-am cumpărat niciun cadou. Dă-mi niște bani! - Ce bani? - Pentru căluți. Și pentru baticul ăla. - Nu-mi trebuie nici un batic. - Îți trebuie, lasă. - Sigur nu te duci la birt să te-mbeți cu prietenii până cazi sub scaune? s-a scăpat mama bănuitoare și suspicioasă. Circumspectă, ca întotdeauna. Tata a făcut o mutră nu se putea mai ofensată și mai jignită, cum adică sub scaune, ce insultă mai era și asta de față cu mine, de când cădea el pe sub mese și pe sub scaune, în ciuda unor experiențe anterioare, nu puține, cu cine-l confunda, cu nenea Gyuri? Pufăind și tropăind nemulțumit prin curte, de-a dreptul iritat de observația mamei, șutând o jumate de cărămidă cât colo, gata să omoare cu ea o găină care s-a și pus pe un cotcodăcit zelos și mai să-și rupă degetele de la picior prin gheata ciucită a cărui bombeu i s-a dezlipit deodată. Mama a cedat imediat, deși se obișnuise cu scenetele tatei, n-a mai spus nimic, ne-a lăsat să plecăm, mușcându-se de buze, privindu-ne cu ochii subțiați în timp ce ieșeam pe poartă. - Schimbă-ți, măcar, pantofii. Dar tata și-i schimbase deja. - Iar tu să ai grijă de taică-tău, mi-a strigat din urmă. - Da. - Nu-l lăsa să bea! - Nu. - Și nu stați mult! - Nu. - Nu vă murdăriți pe haine! - Nu. Pe drum m-am lăudat la toată lumea că mă duc unde mă duc și o să fac ce-o să fac. Săream într-un picior și desenam cercuri în jurul tatei, mi se părea că nu mai era nimeni ca mine de fericit, până s-a enervat tata și mi-a șters o palmă după ceafă. După o tură scurtă de plâns însă, am prins iară curaj: - Tată. - Ce mai vrei? - O să fie un scrânciob mare? - De unde să știu eu, s-a mirat tata. De ce mă-ntrebi? - Fiindcă nu îmi plac căluții, copiii de vârsta mea se dau în scrânciobul cel mare! - Da cine ți-a spus că o să te dai cu scrânciobul? - Matale. Mamei. - I-am spus ca să pot pleca de acasă. Ce crezi, că am bani de scrânciobul tău? O să te joci cu alți copii până beau eu o bere și pe urmă ne întoarcem. Când am ajuns la bâlci, tata m-a atenționat să nu cumva să mă pierd până bea el berea, că n-are chef să stea cu ochii numai pe mine, deși birtul era chiar acolo, în inima bâlciului. Așa că am rămas numai cu privitul la copiii care strigau din scrânciob de voioși nevoie mare ce erau. Cred și eu că-mi curgeau scuipații după o tură de învârteală. Pe urmă l-am auzit pe tata, înveselit brusc, se întâlnise cu un prieten de-al lui mai vechi, pe care mama i-a interzis să-l mai aducă la noi acasă, un bețivan notoriu. Îl lăsase nevasta, își pierduse serviciul, se apucase de furat și cerșit. - Ce faci, Pavele, hai să bem o bere! - Vin, s-a oferit Pavele, dar sunt lefter. - Dau eu, a râs tata pocnind din degete. Am făcut azi un ciubuc gras la serviciu, de care nevasta-mea habar n-are. - Ești un boier, domnu Duma, Să trăiești! - Și mă dau și eu o tură? l-am întrebat pe tata de față cu nenea Pavele, o șmecherie care, la unii copii, prieteni de-ai mei, ținea totdeauna. - Da, a zis tata, uite, ține aici! și mi-a repezit un picior undeva de-am căzut pe burtă într-o băltoacă mică rămasă după ploaie. - Ce faci, DoDu-le, m-a strigat un copil pe care-l cunoșteam de pe strada noastră, un șfab de bani gata, fudulul de Gunther, ai căzut din scrânciob? Mi-a venit iar să plâng, dar mi-a fost rușine de niște fete care oricum se apucaseră să râdă cu gura până la urechi, așa că m-am ascuns în spatele birtului și am plâns acolo puțin, pe urmă mai mult că mă tot ambalam de unul singur, vreo două ore, până a dat tata peste mine, clătinându-se, nu mai era loc la veceu și venise să se pișe pe pereți. - Ce-i cu tine aici? Te-am căutat peste tot. Din cauza ta iară o să spună mă-ta că am stat prea mult și m-am îmbătat. Hai, marș acasă! Am pornit marș acasă, tata a căzut de câteva ori și și-a spart nasul, iar eu l-am pansat cu o frunză de pe marginea unui șanț în care tata a și alunecat până la urmă și s-a murdărit și el. Arătam amândoi ca porcii. - Să nu-i spui lui mă-ta c-am băut, m-a amenințat. - Nu. - Tu nu știi... n-ai văzut... te dădeai în scrânciob... - Da. - Și ține-mă de subsuoară... nu știu ce dracu mi-a amorțit așa, un picior... Altă dată, iară a venit bâlciul cu scrânciob în cartier, crescusem, aveam și eu copiii mei deja, ne-am dus cu toții să-l vedem. Pe copii i-am dat la învârteală, pe căluți, iar eu cu tata ne-am luat câte-o bere, să ne amintim de zilele bune. - Mi-aduc aminte, a tușit tata, de-o întâmplare, cu tine. Cam demult de-atunci. Oare de ce îmi amintesc atâtea mărunțișuri și alte lucruri mai importante de acum un an, doi, le-am uitat? - Eu le-am uitat pe toate, am râs nervos, și mâna a început să-mi tremure un pic din cauză halbei. Bună mai e berea asta! - Multă vreme ai fost supărat, a continuat tata, frecându-și palmele una de alta, îmbătrânit de-acum, cu vorba blândă, domoală. Din cauza întâmplării aceleia, pe care mi-o amintesc eu acum. Și pe bună dreptate... - Ei, mi-a trecut. De fapt nici nu știu despre ce întâmplare vorbești, m-am fâstâcit fără să vreau. Bea berea aia până nu se trezește. - Știu că ți-a trecut, băiete... știu, a șoptit tata, dar ce păcat că nu putem da timpul înapoi…